În apărarea sfinţilor

Astăzi ne sunt atacaţi sfinţii. Cu ură. Discursul urii a fost declanşat de decizia Sinodului Bisericii Ortodoxe Române de a canoniza 16 sfinţi. Decizie istorică, fără îndoială, care i-a stârnit pe resentimentari. În contextul actual destul de tulbure, vom încerca să lămurim unele aspecte.

1. Resentimentarii nu iubesc Biserica. Îndată ce se iveşte o „temă potrivită”, ei atacă Biserica. Făţiş sau viclean. Nu-i recunosc autoritatea. Unii consideră că Biserica s-a compromis definitiv după Sinodul din Creta şi că ierarhii nu mai au autoritatea de a sfinţi, de a canoniza - lucru absolut fals, de altminteri. Atitudinea pe care o au îi situează în afara comuniunii Bisericii.

2. Fiind plini de ură împotriva Sfântului Arsenie de la Prislop şi a altor sfinţi, a poporului credincios şi a Sfântului Sinod, resentimentarii acuză Biserica de lipsă de transparenţă. Fie pe un ton viclean-mustrător, fie pe un registru de-a dreptul lătrător, ei trag la răspundere Biserica pentru decizia canonizării. Vor documente, vor argumente, susţin ei. Adevărul este că nu vor nici documente, nici argumente, ci vor scandal. Sunt toxici, prin minciuna şi ura pe care le răspândesc, dar pretind că sunt apărătorii Adevărului.

3. Iată una dintre minciuni. A tot circulat prin mediul virtual o aşa-zisă mărturisire de taină a Mitropolitului Antonie Plămădeală în legătură cu un presupus păcat trupesc al Sfântului Arsenie de la Prislop. Textul, golănesc de altfel, nu are câtuşi de puţin stilul Mitropolitului Antonie. Este încropit de o minte săracă şi ataşat apoi lângă o frază, chipurile citată dintr-un volum. Am verificat atent în „Dicţionarul teologilor români” şi în alte surse. Un asemenea volum nu există. De aceea nu sunt date nici referinţele obişnuite ale citării unui text. Se vede treaba că este o făcătură aruncată ca momeală pentru naivi.

4. Atenţie la atitudinile extremiste! Sunt foarte periculoase îngustimile acestea sectare. Ele au tot circulat şi până acum, fiindcă în privinţa Sfântului Arsenie de la Prislop s-a dus o campanie de dezinformare după scenariu securist. Atât vechii, cât şi actualii agenţi de influenţă în mediul bisericesc se înscriu pe această direcţie a denunţului mincinos. De asemenea, este foarte periculoasă atitudinea iconoclastă, de defăimare a unui sfânt, în condiţiile în care Biserica a luat deja o poziţie oficială şi a validat sfinţenia Cuviosului Mărturisitor Arsenie de la Prislop.

5. Ţinta discursului urii sunt sfinţii. Sunt multe minciuni răspândite în privinţa vieţii curate şi sfinte a Sfinţilor Dumitru Stăniloae, Ilarion Felea şi Ilie Lăcătuşu. Lucrurile trebuie lămurite.

Toţi aceşti sfinţi au pecetluit cu ani grei de suferinţă lucrarea lor duhovnicească. Purtarea lor în temniţele comuniste a fost model de mărturisire a credinţei în faţa prigonitorilor atei. Sfântul Ilarion Felea a murit ca martir la Aiud, fiindcă nu i s-a acordat asistenţă medicală. Aşa cum a povestit părintele Ioan Bărdaş, tot Aiudul l-a prohodit în ascuns pe Sfântul Mucenic Ilarion. Cei 5 mii de prizonieri, asistaţi de 400 de preoţi ortodocşi, au ţinut rânduiala înmormântării sfântului. Toţi au cântat pe sub pături „Cu sfinţii odihneşte, Doamne, sufletul adormitului robului Tău…” şi celelalte cântări ale slujbei, în timp ce carul funebru trecea prin curtea închisorii.¹

Sfântul Dumitru Stăniloae a pătimit la Aiud, iar Ilie Tudor a mărturisit despre răbdarea lui sfântă: „Cel mai strălucit reprezentant al Ortodoxiei își ducea și el crucea întru slava lui Hristos. Era ca un sfânt bizantin rătăcit printre atâția osândiți, și ei apărători ai Bisericii străbune și ai neamului răstignit de atei. În condițiile acelea, vorba lui era balsam, un neașteptat dar pentru mulțimea de martiri ce aveau să umple cimitirul fără cruci din marginea Aiudului, unde locuitorii orașului aruncau gunoaiele. Dragostea ce se revărsa din prelegerile sale ne ținea de foame, ne încălzea”.²

Sfântul Ilie Lăcătuşu a pătimit la Canal, la Târgu-Ocna şi la Periprava. Aşa cum mărturiseşte părintele Justin Pârvu, a îndurat chinuri de mucenic. Mintea lui era doar la Dumnezeu. Vorbea rar, iar atunci când o făcea avea deplină autoritate duhovnicească. A vieţuit în smerenie desăvârşită şi a primit de la Dumnezeu darul neputrezirii. Sfintele sale moaşte întregi sunt mila lui Dumnezeu cu neamul nostru.

6. Speculaţiile care se fac pe seama sfinţilor s-au ivit din zone controlate ideologic. Adevărul este că Părintele Dumitru Stăniloae nu a făcut parte din nici o grupare politică. Acuzaţiile care i se aduc acum, după decizia luată de Sfântul Sinod de ­a-l canoniza, sunt biete speculaţii. Cercetările istoriografice dovedesc, în mod argumentat, că Sfântul Dumitru Stăniloae avea o gândire apolitică.³

De asemenea, afirmaţiile compromiţătoare care circulă în prezent despre Sfântul Ilie Lăcătuşu sunt vechi denunţuri securiste. Cercetătorii recunosc, de altfel, că documentele referitoare la Sfântul Mărturisitor Ilie, care se găsesc în dosarele întocmite de fosta Securitate, sunt în mare parte contradictorii. În aceste ape tulburi au pescuit şi resentimentarii, scoţând la lumină „adevărul”. Aşa cum au procedat în epocă anchetatorii Securităţii, supradimensionând „activitatea legionară” a Sfântului Ilie Lăcătuşu, tot astfel şi acum, cei care servesc unor interese antiromâneşti vântură prin diferite medii scenariul „sfinţilor extremişti”. Astfel de minciuni nu sunt greu de vădit. Sfântul Ilie Lăcătuşu nu a fost un militant politic, ci a slujit Biserica şi neamul românesc. Iată ce spune sfântul: „Fiind preocupat şi pătruns de conştiinţa misiunii hainei şi prestigiului preoţesc, n-am făcut loc faptei de ocară şi prilej de poticnire celor buni, deoarece eram înar­mat nu cu muniţiuni şi arme ucigătoare pe care nu le-am avut niciodată, nici promise, nici în posesie, ci am avut, în ciuda tuturor vrăjmaşilor, credinţă în Dumnezeu şi respectul faţă de tot omul (…). Biserica a fost şi este locaşul unde inimile creştine şi-au plecat simţămintele topite în calde rugăminţi. Din faţa Sfântului Altar am ­binevestit prin predici voia Domnului Hristos, nicidecum aluziuni şi apologii po­litice”.⁴

În cazul Sfântului Ilarion Felea, lucrurile stau în felul următor. Numele său a fost folosit pentru corectarea unor erori politice. Sfântul Mucenic Ilarion nu a activat politic în nici un fel. „Nu am depus nici o activitate legionară. Speram să-mi spun cuvântul în privinţa intrărilor şi a jafurilor de prin case, dar n-am avut nici un prilej, nici cui să vorbesc”.⁵ S-a delimitat, din conştiinţă preoţească, de toate faptele reprobabile. El nu poate fi acuzat, fiindcă nu există argumente în acest sens.

Rechizitoriul „sfinţilor extremişti” este unul fabricat şi pus în circulaţie de agenţii afiliaţi unor interese antiromâneşti şi antibisericeşti. Atacurile la adresa „sfinţilor extremişti” sunt, în fond, atacuri la temelia Bisericii şi a Sfântului Sinod, orchestrate fie pe filieră rusească, fie pe alte filiere.

7. Sfinţii Dumitru Stăniloae, Ilarion Felea şi Ilie Lăcătuşu au vieţuit în permanentă dragoste jertfelnică faţă de semeni. Faptele lor grăiesc mai tare decât cuvintele lor. Iată un episod din jertfelnicia Sfântului Dumitru Stăniloae relatat de Ilie Tudor:

„Am încercat să-i dau cojocelul să-l pună sub dânsul și m-a refuzat cu o hotărâre a mâinii.

– Nu! Dragul meu! Ai pedeapsă mare! Nu te voinici! Păstrează-te cât poți! Nu se știe cât vom sta aici; eu... voia Domnului! Peste câteva zile ne vom întoarce în celular, acolo nu e așa frig ca aici, suntem mai apărați.

Am insistat, nu l-am putut convinge. Noaptea ne apăram reciproc. Ba-l mai înveleam, ba simțeam cum încearcă să mă ocrotească. Așa făceau toți. Grija pentru celălalt era trăsătura caracteristică a atitudinii ce o impunea dragostea creștină. Spiritul de sacrificiu nu era doar vorbă, în temnița cea mai blestemată în care ne topeam. Am stat acolo în izolările dintre Zarcă și celular cam 10 zile, cât a durat curățenia generală”.⁶

Sfântul Ilie Lăcătuşu a salvat la Periprava, în ianuarie 1962, un lot întreg de oameni. Părintele Justin Pârvu a povestit cum, povăţuiţi de Sfântul Mărturisitor Ilie, au scăpat toţi cu viaţă, deşi fuseseră băgaţi în lacul de 4-5 hectare în care creştea stuful la -30 de grade. „Şi atunci am spus - mărturiseşte părintele Justin - că părintele Lăcătuşu este un om deosebit”.⁷

Sfântul Ilarion Felea a vieţuit încredinţat de cuvintele pe care i le spunea lui Octavian Gherman la Aiud: „Cu iubirea şi cu dragostea şi viperele le îmblânzeşti”.⁸  În zilele de dinaintea morţii sale, a stat în aceeaşi celulă cu marele poet Vasile Voiculescu. Poetul era bolnav. Iar Sfântul Ilarion Felea nu mai putea să mănânce din cauza suferinţei pe care o avea. Cu toate acestea, aceşti uriaşi pătimitori ai neamului românesc se sprijineau unul pe altul, se îngrijeau, îşi dădeau întâietate. Fiecare voia ca celălalt să trăiască, iar el să se jertfească.

Resentimentarii vorbesc fără argumente despre „lipsa de empatie” a sfinţilor faţă de cei aflaţi în nevoi. E o minciună sfruntată. Aceşti sfinţi au fost pătrunşi de dragostea cea adevărată şi s-au jertfit pentru aproapele. Din fapte, nu din vorbe, reiese chipul lor jertfelnic care va rămâne în memoria neamului românesc.

8. Cei înrăiţi, care cunosc toate dedesubturile discursului urii, lovesc în Sfântul Dumitru Stăniloae, contestându-i titulatura de Mărturisitor. Sfântul Dumitru a mărturisit credinţa cea adevărată atât ca profesor universitar, cât şi atunci când a fost întemniţat.

Ca profesor universitar, Sfântul Dumitru Stăniloae a redescoperit o teologie raportată la experiența ascetică a sfinților, delimitându-se de teologia scolastică care pătrunsese în școlile teologice ortodoxe la sfârșitul secolului al 19-lea. A fost insuflat de Duhul Sfânt. O astfel de lucrare duhovnicească vie, o asemenea restaurare la nivelul teologiei academice nu putea fi făcută decât de un om cu viaţă sfântă. El s-a arătat un mărturisitor al Vieţii şi al Iubirii prin Teologie.

În temniţele comuniste fiind, Sfântul Dumitru Stăniloae s-a arătat de-Dumnezeu-cuvântător, îmbărbătându-i pe mulţi pentru a rezista şi a-şi mărturisi credinţa ortodoxă în faţa prigonitorilor atei. Iată ce-i spunea părintelui Liviu Brânzaş (pe atunci doar un tânăr ce năzuia să urmeze Teologia) în temniţa Aiudului: „Neamul românesc a trecut prin multe momente grele în istoria sa, dar a răzbit şi a biruit întotdeauna prin credinţa în Dumnezeu şi prin speranţa în triumful final al binelui. Aşa se va întâmpla şi acum. Să răbdăm cu  tărie şi smerenie suferinţa ce ni s-a dat”.⁹  Acesta a fost testamentul unui Mărturisitor în temniţele comuniste. De altfel, părintele Liviu Brânzaş a reuşit cu 10 la Teologie, după eliberarea din închisoare, datorită cursurilor de teologie ţinute de Sfântul Dumitru Stăniloae în celulă, unde asistau şi alţi tineri. Aceasta e mărturisirea adevărată a dreptei-credinţe. Sfântul Dumitru Stăniloae nu a cedat în faţa prigonitorilor atei. Şi-a păstrat până la sfârşit credinţa şi verticalitatea.

9. Atacurile resentimentarilor vizează îndeaproape Sinodul Bisericii Ortodoxe Române. Se plâng că e „o societate închisă”. Ar dori open society? Bineînţeles că nu se poate şi că decizia de a nu consulta pe nimeni în decizia canonizării este o ipoteză falsă menită să adâncească în mintea cititorilor legenda faliei dintre ierarhie şi popor. Nici nu se pune problema. Canonizarea celor 16 sfinţi s-a făcut prin consultarea poporului. Evlavia poporului român faţă de sfinţii aceştia a reprezentat un argument hotărâtor. Cum să se afirme asemenea inepţie că nu a fost consultat poporul? Cine mai mult decât Sfântul Sinod, atunci când se pune problema atât de importantă a unor canonizări, să fie atent la evlavia poporului? Ceea ce insinuează resentimentarii nu are fundament real, atâta vreme cât există un cult al acestor sfinţi. Nefiind atenţi la manifestările de evlavie ale poporului sau chiar acuzând poporul de înşelare atunci când îşi cinsteşte sfinţii, agenţii propagandei scot din mânecă diferite urâciuni pe care le manipulează cu meşteşugul iluzioniştilor versaţi ca „argumente” ale „extremismului”, „filetismului” etc. Minciuni!

În concluzie, mulţumim Domnului şi ierarhilor noştri pentru darul sfinţitor pe care ni l-au pus înainte în vremurile acestea de mare încercare. Sfinţii sunt comoara Bisericii. Şi nu ne uităm nepăsători atunci când comoara e jefuită. Ne rugăm cu evlavie acestor sfinţi şi-i apărăm cum putem cu bietele noastre cuvinte, fiind conştienţi că, în realitate, sfinţii sunt cei care ne ocrotesc pe noi.

Note:

¹. Pr. Ioan Bărdaş, „O înmormântare la Aiud, 1961”, în Telegraful Român, nr. 31-34, 1994, p. 4.

². Ilie Tudor, De sub tăvălug, Constanța, Editura MJM, 2010, pp. 71-80.

³. George Enache, Ortodoxie și putere politică în România contemporană, București, Nemira, 2005, p. 441.

⁴. Adrian Nicolae Petcu, Dicţionarul clericilor şi mirenilor ortodocşi români mărturisitori în detenţia comunistă (1945-1964), Editura Basilica, Bucureşti, 2017, p. 116.

⁵. Adrian Nicolae Petcu, Dicţionarul clericilor şi mirenilor ortodocşi români mărturisitori în detenţia comunistă (1945-1964), p. 116.

⁶. Ilie Tudor, De sub tăvălug, Constanța, Editura MJM, 2010, p. 80.

⁷. Fericiţi cei prigoniţi. Martiri ai temniţelor româneşti, Editura Bonifaciu, 2008, p. 158.

⁸. Aiudule, Aiudule, Editura Renaş­terea, Cluj-Napoca, 2011, p. 111.

⁹. Adrian Nicolae Petcu, Dicţionarul clericilor şi mirenilor ortodocşi români mărturisitori în detenţia comunistă (1945-1964), p. 320.