Există o tradiție veche în cultura română, și anume aceea de a lăsa viitorimii amintiri ori informații despre curgerea timpului și a evenimentelor la care contemporanii asistă, fiind simpli privitori ori actori ai momentului. Așa se face că marele istoric Nicolae Iorga, scormonitor asiduu prin vechile biserici muntene și moldovene, a scos la iveală însemnările preoților ortodocşi lăsate pe coperțile cărților sfinte în care aceștia au relatat felurite întâmplări petrecute în vremuri apuse demult. Cu harul său, Iorga a știut să scrie mai apoi, utilizând aceste însemnări, pagini nemuritoare din istoria neamului românesc.
Maniera de a transmite urmașilor povestea vieții lor s-a perpetuat și în secolul XX, într-o formă de redactare mai savantă și cumva mai modernă, aceea a condicii de însemnări a parohiei, a redactării unor însemnări autobiografice ori, dat fiind specificul secolului trecut, a scrierii jurnalului de război. E o modă a începutului de veac de a-ți ține și scrie în jurnal scurgerea zilelor. Desigur, preotul nu scrie din vanitate, pătruns de sentimentul perpetuării memoriei persoanei sale, așa cum se întâmplă în majoritatea cazurilor celor care aleg să-și descrie viața ori episoade ale vieții lor care li se par mai interesante și în care ei au jucat un rol însemnat. Preotul scrie, mai ales în vreme de război, să fie spre știință, să nu se uite nimic din ceea ce a fost important în anii de urgie și scrie, având conștiința misiunii de slujitor al lui Dumnezeu, spre a oferi o lecție spre îndreptarea oamenilor, a se cunoaște războiul și ororile lui, pentru ca acesta din urmă să nu se mai repete.
252 de preoţi militari români pe frontul Primului Război Mondial
Ca și istoricul, preotul este parte activă la conștiința neamului, la luminarea poporului și poate aceasta este cea mai însemnată sau una dintre cele mai importante contribuții ale preotului, ale clerului, în general, în plan social.
Memoriile de război publicate de preoții români prezenți pe frontul Marelui Război (1916-1918) sunt relativ puține. Desigur, și numărul preoților care au slujit efectiv pe front - 252 de oameni - nu a fost unul foarte mare. De aceea, putem număra pe degetele unei singure mâini lucrările publicate despre război. Inclusiv relatările ierarhilor care s-au aflat în spatele frontului sunt rarisime - Pimen al Moldovei, Miron Cristea, viitorul Patriarh, Episcopul ortodox ardelean Roman Ciorogariu sunt cele mai cunoscute personalități ale Bisericii care au lăsat posterității amintirile lor din vremea Marelui Război și ale Marii Uniri. Mai generoase, în schimb, sunt antologiile apărute ulterior, unele în perioada interbelică, altele publicate după anul 1989, care au adunat și concentrat rapoartele de activitate ale preoților militari aflate în arhive, mărturiile preoților despre viața din spatele frontului și suferințele la care au fost supuși de către autoritățile străine. În fond, și aceste rapoarte și mărturii sunt adevărate memorii. La acest capitol putem enumera lucrări precum cele ale lui Sebastian Stanca, Contribuția preoțimei române din Ardeal la Răsboiul pentru Întregirea Neamului 1916-1919, publicată în 1925, sau Preoți în lupta pentru făurirea României Mari, scrisă de Gh. Nicolescu, Gh. Dobrescu, A. Nicolescu și publicată în anul 2000. La fel de interesant este și faptul că în ultimele decenii și mai ales acum, în preajma Centenarului Marelui Război, numeroși cercetători proveniți din afara spațiului teologic s-au aplecat asupra studierii problematicii religioase în vreme de război, a rolului preoților și în special a analizei activității preoților militari aflați nemijlocit în prima linie a frontului, alături de soldații și ofițerii Armatei române. Am remarca aici studiul lui Aurel Pentelescu și Gavriil Preda - Jertfele preoților mobilizați în Războiul pentru Întregirea neamului 1916-1919 sau teza de doctorat a lui Gh. Negustor, Oamenii și moartea în timpul Marele Război, care analizează atitudinea omului în fața morții. Inclusiv Enciclopedia Armatei României (anul 2009) alocă un număr de pagini Serviciului Religios al Armatei, semn al interesului și aprecierii față de preoții militari.
De ce nu și-au publicat mulţi preoţi însemnările de război?
Motivațiile sunt diferite. Ele țin de smerenie, de statutul și notorietatea lor în societate, de o anumită cultură și pregătire intelectuală, de puterea financiară de a-și tipări pe propriile speze însemnările, de o anumită prejudecată a societății vechiului regat, potrivit căreia membrii clerului trebuie să aibă alte preocupări. De aceea, în general, în Vechiul Regat, ulterior și în România Mare, clericii cu har în mânuirea condeiului s-au aplecat mai mult asupra scrierii unor conținuturi teologice decât spre actualitatea politică ori memorialistică.
În schimb, în Ardeal este un alt comportament cultural, mai apropiat de spațiul Europei Occidentale. Aici, preoții își descriu poveștile lor și mai ales patimile la care au fost supuși în vreme de război de către autoritățile austro-ungare. Transilvănenii privesc scrierea memoriilor lor în vreme de război ca fiind un mijloc de misionarism al românismului, o pledoarie pentru unire, care să demonstreze că suferințele acestui neam au fost reale și că prețul unirii a fost plătit cu sânge, trudă și chin, dar a meritat jertfa. Este suficient să redăm numai câteva date din lucrarea lui Sebastian Stanca, amintită mai sus, din care aflăm că în perioada 1914-1918 autoritățile austro-ungare au internat în lagăre 262 de preoți, au aruncat în închisoare alți 86 de preoți, 106 preoți au fost mutați în alte localități, au fost arestate trei preotese, alte 16 au fost internate. Au murit trei preoți în închisoare, alți șapte în pribegie. Și dacă tot am vorbit de jertfele preoților din Ardeal, se cuvine să amintim și faptul că din cei 252 de preoți militari care au slujit Armata română, cinci au murit pe front, șase au fost răniți, iar 19 au fost dați dispăruți. Așadar, a fi preot sau preot militar, mai ales în vreme de război, nu a fost ușor și nici lipsit de primejdie.
Fini observatori ai sufletului uman şi ai istoriei
Cum își descriu preoții experiențele de război reprezintă, evident, un alt punct de vedere interesant, asupra căruia vom reveni poate în alte articole, în care vom prezenta câteva dintre experiențele personale ale preoților în Marele Război. Se cuvine, totuși, să menționăm că, din punct de vedere stilistic, lucrările scrise de preoți au un stil plăcut, ușor de citit, care curge armonios și melodios, având multe puncte în comun cu cele ale învățătorilor și ,,trădând” înclinaţia spre literatură ale autorilor.
Memorialistica zonei preoților și învățătorilor se află într-un contrast total cu scrierile ofițerilor de carieră care, în general, au un stil de proces-verbal, abundent în termeni militari. În ceea ce privește conținutul, informațiile cuprinse în memoriile preoților sunt adevărate și bogate izvoare istorice pentru reconstituirea vieții cotidiene a soldatului român în vremea războiului, iar acest fapt se datorează accesului și recursului la sufletul omului de rând. Căci trăirile, sentimentele se împărtășesc mai mult duhovnicului decât ofițerului. Nu lipsesc nici detalii despre lupte, despre patriotismul soldaților și al ofițerilor. Preotul este, așadar, un fin observator al sufletului uman, al istoriei, iar cei care și-au scris însemnările din vremea Marelui Război au un merit în plus - au lăsat o moștenire bogată și plină de învățăminte urmașilor.
