„La simplitatea descrisă în Fericirea întâi nu se ajunge uşor“

După rânduiala Vechiului Testament, pentru a împlini Legea, omul trebuia să păzească cele zece porunci. Hristos a adus Legea cea Nouă, care nu o „strică“ pe cea Veche (Matei 5, 17), oferind creştinilor alte nouă îndemnuri, prin care se împlineşte Legea, în scopul desăvârşirii morale. Pe acestea nu le-a dat însă în chip de porunci, ci de „fericiri“. Un interviu oferit de pr. prof. univ. dr. Gheorghe Popa despre Fericirea întâi.

În perioada următoare vă oferim explicaţii ale celorlalte opt Fericiri de către profesori de teologie, ierarhi sau duhovnici cunoscuţi din zona Moldovei şi nu numai.

Părinte prorector, cum să în­ţelegem felul în care Mân­tuitorul Hristos îi fericeşte pe cei virtuoşi? Îi laudă, îi oferă drept exemplu? Ce înseamnă „fericiţi“?

Mântuitorul Hristos ne arată în Predica de pe munte, prin cele nouă Fericiri, calea prin care noi ne putem împlini ca fii ai lui Dumnezeu în lume. Şi toţi cei care îşi asumă în viaţa lor cele nouă Fericiri, mai precis virtuţile despre care vorbesc ele, ajung să trăiască starea de fericire, care în Noul Testament se identifică cu bucuria ce izvorăşte din comuniunea omului cu Dumnezeu şi în Dumnezeu, din comuniunea omului cu semenii săi şi cu întreaga creaţie a lui Dumne­zeu. Cu alte cuvinte, fericirea nu este o realitate care vine du­pă viaţa aceasta, ci este o stare a sufletului pe care fiecare om o trăieşte în prezent, dacă îşi rânduieşte viaţa în comuniune cu Mântuitorul Hristos în Biserica Sa.

Care sunt înţelesurile Feri­ci­rii întâi?

Fericirea întâi este prima treaptă pe care, păşind, ne des­chidem spre Dumnezeu şi spre semeni. Fericirea vorbeşte despre sărăcia cu duhul în sensul de bogăţie spirituală, nu de să­ră­cie. Sărăcia cu duhul în­seam­nă de fapt smerenia îna­in­tea lui Dumnezeu. Omul sme­rit recunoaşte că ceea ce a­re în viaţa lui are ca dar al lui Dumnezeu şi prin aceasta sufletul său devine recunoscător, un suflet care aduce mulţumire lui Dum­nezeu pentru darurile primite şi, ca răspuns, cultivă şi el aceste daruri în existenţa lui.

Mântuitorul Hristos nu apreciază ignoranţa sau necunoaşterea

Poate am fi tentaţi să credem că săracii cu duhul sunt cei neînvăţaţi; se referă şi la ei Fericirea întâi?

Nu, Mântuitorul Hristos nu apreciază ignoranţa sau necunoaşterea. Dimpotrivă, chiar în Evanghelia după Matei, capitolul VII, după Predica de pe munte, ni se spune: „Căutaţi şi veţi afla (...)“. Cel care caută să cunoască va cunoaşte - va „afla“, ne spune Mântuitorul Hristos. De aceea, fericirea vor­beşte despre simplitatea sau curăţia inimii, nu despre ignoranţă sau neştiinţă. Sfântul Marcu Ascetul spune că ignoranţa sau neştiinţa ucide sufletul. Ca atare, fericirea vorbeşte despre simplitatea omului duhovnicesc. Un exemplu de simplitate putem să vedem în modul în care, primăvara, natura reînvie şi se înalţă spre cer, prin deschiderea ei spre lumina care vine de sus. Un e­xem­plu de simplitate este gră­untele de grâu, care moare şi apoi se împlineşte în toamnă, prin rodire. Un exemplu de sărăcie cu duhul este de fapt omul care-şi deschide sufletul, şi în sufletul său intră harul Duhului Sfânt.

De ce îi fericeşte Hristos pe săracii cu duhul încă de la începutul cuvântării Sale?

Pentru că Dumnezeu este un adânc de smerenie. Dumne­zeu iubeşte atât de mult lumea şi omul, încât S-a smerit pe Si­ne şi a luat chip de rob, de a­ceea noi răspundem chemării Mântuitorului Hristos devenind smeriţi înaintea lui Dumnezeu şi, desigur, cultivând smerenia şi în relaţiile noastre interumane.

Nu este exclusivistă afirma­ţia că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor? Numai a acestora?

Împărăţia cerurilor este acolo unde este prezent Împă­ratul, Mântuitorul Iisus Hris­tos. Mântuitorul Hristos este prezent doar în inima smerită. De aceea a lor este împărăţia cerurilor, pentru că ei trăiesc sentimentul prezenţei Mântui­torului Hristos în viaţa lor. Fără smerenie sufletul nu se poate deschide spre împărăţia lui Dumnezeu.

Cât de importantă este virtutea acestor categorii de persoane, cărora Dumnezeu le promite solemn împărăţia cerurilor?

Majoritatea Fericirilor sunt la timpul prezent. Ca atare, omul care simte aici şi acum prezenţa lui Dumnezeu este un om fericit, în sensul că-şi recunoaşte demnitatea, libertatea şi responsabilitatea, pe care şi le asumă în comuniunea sa cu Dumnezeu.

Cum putem deveni fericiţi

Din faptul că sunt rostite la timpul prezent deducem că Fericirile sunt atemporale. Ca atare, fiecare dintre noi, prin participarea la Sfânta Litur­ghie şi la ritmul liturgic şi sa­cramental al timpului în Bise­rică, devenim fericiţi în sensul în care am spus la început, adi­că sufletul nostru este îm­pă­cat şi liniştit şi în acelaşi timp pătruns de bucuria comuniunii. Acesta este de fapt sensul vieţii noastre. Şi comuniunea nu se poate dobândi de­cât prin harul Duhului Sfânt, în Bi­serica Mântu­i­to­ru­lui Hristos.

Concret, cum putem împlini fericirea aceasta?

La simplitatea descrisă în Fericirea întâi nu se ajunge u­şor. Orice virtute presupune şi un efort. Este efortul pe care îl depunem noi, ajutaţi de harul lui Dumnezeu, pentru a deveni asemănători cu Dumnezeu, în iubire, în dreptate, în puritate. Împlinim Fericirile mai întâi prin respectarea poruncilor Mântuitorului Hristos, pentru că respectând poruncile ne exprimăm atât smerenia, cât şi răspunsul nostru la iubirea răstignită a Lui. Sfântul Ma­xim Mărturisitorul ne spune că Hristos este ascuns în poruncile Sale. Iar Mântuitorul Hris­tos afirmă că cel care are po­run­cile Mele şi le păzeşte, acela este cel care Mă iubeşte. Şi cel care Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi vom veni la el şi locaş întru el ne vom face.

Care este învăţătura care se desprinde de aici?

Învăţătura care reiese de aici este valabilă pentru toate Fericirile, pentru că de fapt nu sunt nouă Fericiri, ci una singură, care se dobândeşte prin practicarea virtuţilor despre care vorbesc cele nouă Fericiri. Ca atare, dacă noi practicăm virtutea smereniei putem să înaintăm în viaţa duhovni­cească şi să asumăm apoi celelalte Fericiri. De aceea, de foarte multe ori în viaţa personală constatăm că de fapt suntem la început. Aproape în fiecare zi începem din nou să facem efortul necesar pentru a dobândi această stare a sufletului despre care vorbeşte pri­ma fericire.

Avem îndemnuri din partea Părinţilor Bisericii în legă­tu­ră cu importanţa şi respec­tarea acestei fericiri?

Îndemnurile sunt prezente în Evanghelie. Părinţii Biseri­cii au întrupat în viaţa lor aceste îndemnuri. Deci au făcut fapte bune izvorâte din credinţă, din nădejde şi din dragoste. Şi prin acestea ei au devenit exemple vii. Nu este vorba, aşadar, doar de simple îndemnuri.

De mărturii, mai bine zis...

Mărturii şi viaţă mărturisitoare. Pentru că şi în viaţa noastră constatăm că sporim în virtuţi, în credinţă, în smerenie, în simplitatea noastră duhovni­cească prin întâlnirea cu oameni duhovniceşti. Nu devenim oameni smeriţi prin simple îndemnuri care vin de la alţii, ci prin întâlnirea cu oamenii smeriţi, împăcaţi cu Dumnezeu şi cu semenii.

Dvs. aţi şi scris despre Feri­ciri, ne puteţi oferi o trimi­tere către această lucrare, care să vină în completarea materialului nostru?

Disciplina pe care o predau la Facultatea de Teologie se ocupă şi de legea morală a Noului Testament. Fericirile, după expresia Sf. Ioan Gură de Aur, reprezintă sinteza legii morale a Noului Testament. Acest sfânt părinte compara cele nouă Fericiri cu poruncile Decalogu­lui. De aceea, predica de pe mun­te, cu Fericirile, constituie un capitol din Teologia Morală, tratat în lucrarea „Introducere în Teologia Morală“.

* Varianta video a interviului pe Doxologia.ro