„Cine vrea să creadă ajunge la putinţa de a crede“, spune părintele Dumitru Stăniloae undeva în opera sa. În noi este prezent un har care ni s-a dat şi care ne ajută să credem, fără însă a fi siliţi s-o facem. Tocmai în aceasta stă libertatea noastră. Ea statorniceşte raţiunea
într-o atitudine de viaţă care convinge. Şi îmi amintesc de cuvintele lui Bulgakov în
Tragödie der Philosophie: „Eul nu este existenţa, ci supraexistenţa“. Există deci un supraplan spiritual care se poate face accesibil în fiecare moment. Trebuie doar să vrem să-l vedem. Să vedem că lumea a eşuat cu tendinţele ei materialiste, cu toată cohorta de catastrofe pe care acestea au adus-o. Oamenii au nevoie de altceva, de transparenţa pe care o dă credinţa, înţelegerea pentru ceilalţi, dorinţa de a-i ajuta, bunătatea, lipsa de egoism. Oamenii au nevoie de transfigurarea pe care o dau materiei toate acestea, iluminând-o. Delicateţea sfinţeniei, dragostea pentru ceilalţi, conştiinţa că suntem făpturile Domnului, iată ce dă conturul unui umanism adevărat, nepervertit de interese meschine. A crede în ele este un mare curaj, o mare perseverenţă. Un eroism modest, discret, mult mai greu de atins decât spectaculosul momentan. Este o integritate exemplară, neîntreruptă, de zi cu zi.
Din fericire există printre noi asemenea personalităţi, oameni de o ţinută morală desăvârşită, de un mare curaj calm, ancoraţi în credinţa fermă, în răbdare, în nesfârşită înţelegere şi răbdare.
Această atitudine am văzut-o la tatăl meu, zi de zi. Era modul său de viaţă. El a înţeles că este singura modalitate de existenţă adevărată. De aceea, cuvintele de mai sus i se potrivesc atât de bine. De aceea, Dumnezeu i-a dăruit putinţa de a crede, de a crede cu adevărat. Pentru el, legătura cu Dumnezeu era concretă, personală. Din această relaţie concretă a luat forţa de a fi senin, liniştit, calm, în cele mai grele momente ale vieţii - care nu l-au cruţat - în faţa nenumăratelor împrejurări din care se părea că nu există ieşire. „Ai încredere în Dumnezeu“, spunea, „El nu ne uită.“
De aceea nu am să vorbesc despre opera sa monumentală, despre o moştenirea teologică, culturală, filosofică pe care a lăsat-o. Au făcut-o şi o fac în continuare teologi, lingvişti, bizantinologi, analişti ai fenomenului cultural, ai operei impunătoare care a lăsat urme adânci în profilul, în zestrea de spiritualitate şi cultură, nu numai româneşti. Ele presupun asiduitate, seriozitate, perseverenţă, tot ceea ce duce la marile realizări.
Dar dincolo de erudiţia, de spaţiul conceptual al unei opere ale cărei dimensiuni sprituale trebuie încă descoperite, dincolo de toate calităţile unei mari personalităţi, el a fost un exemplu de dăruire şi devotament, de trăire, de ilustrare a concepţiei pe care a propovăduit-o şi a cărei martoră am fost zi de zi.
Dumitru Stăniloae a fost profund ancorat în credinţă, pe care a trăit-o, a luat-o în serios. „Noi suntem o familie de preot, trebuie să ne comportăm ca atare“, l-am auzit spunând de nenumărate ori. Şi-a însuşit un stil de viaţă unitar şi consecvent, pentru sine, pentru conştiinţa sa, nu pentru a impresiona sau a-l impune altora. Această consecvenţă luminată i-a îngăduit să trăiască o mare libertate interioară, să nu se lase amăgit de aparenţele unui bigotism îngust şi fără conţinut.
O sensibilitate ieşită din comun, potenţată de rugăciune, iluminată de har
A-şi păstra curajul, a-l insufla şi celorlalţi, a fost pentru el o problemă de conştiinţă prin care confirma, o dată în plus, intensitatea legăturii cu Dumnezeu. Uneori o făcea cu oarecare asprime. „Crezi în Dumnezeu sau nu crezi?“, m-a întrebat odată când mă aflam într-o situaţie limită. „Dacă da, atunci concretizează-ţi credinţa prin răbdare şi convingerea că El te ajută. Dacă nu, atunci trebuie să-ţi reconsideri modul de existenţă. Găseşte-l şi găseşte-te pe tine. Cu trudă, cu efort. Viaţa, aşa cum o înţelegem noi, creştinii, este efort, ascensiune continuă, în care nu există decât un sens, în sus. Fără trudă, fără efort, fără nădejde, nu se poate“.
Acesta este lucrul preţios pe care l-am învăţat de la el. Convingerea că în viaţă trebuie să descoperim nişte sensuri, care să ne asigure că aspiraţia către îmbunătăţirea spirituală reală nu este o iluzie sau un accident trecător, nelăsând urme. Ea ne ajută să supravieţuim în cele mai tulburi şi îngrijorătoare momente, când altfel nu ştim încotro s-o apucăm. Când suntem puşi să alegem, ca Hercule la răspântie, să ne determinăm modul şi concepţia de existenţă. Şi nu e uşor. În asemenea momente avem nevoia de a şti că nu suntem singuri, că există totdeauna alternativa de a fi ascultaţi şi ajutaţi. Că dacă îl cerem, ajutorul ni se dă. Că, în mod suprinzător şi neaşteptat pentru mentalitatea noastră, ni se deschid drumuri noi, apar soluţii pe care nu le-am întrevăzut.
E adevărat, este greu a te educa, a descoperi în tine calităţi umane care să te determine a aduce la suprafaţă consecvenţa, devotamentul, interesul pentru ceilalţi, a fi, aşa cum se spune în Scriptură „tuturor toate“.
Acesta a fost părintele Dumitru Stăniloae. O sensibilitate ieşită din comun, potenţată de rugăciune, iluminată de har. De harul care este iubire pentru divinitate, pentru ceilalţi, asumare a responsabilităţii pentru ei, dar fără a-i înăbuşi. Dar această înţelegere şi gentileţe nu au însemnat abdicarea de la principiile care au fost însăşi coordonatele spaţiului său existenţial. Nu a tolerat nici la alţii abateri de la ele. De câteva ori l-am văzut mustrând cu asprime şi amărăciune. A avut unităţi de măsură deosebit de severe pentru cei chemaţi a fi un exemplu şi un focar de restaurare a virtuţilor biblice, dezaprobând abateri de la calea dreptei credinţe. A căuta spectaculosul, a cădea în păcatul de slavă deşartă cu toată cohorta lui de devieri periculoase, părăsind rigoarea modului de viaţă filocalic şi autentica smerenie l-au contrariat profund şi n-a ezitat să-şi exprime dezaprobarea.
O linearitate consecventă, o asprime luminată, convingerea de a trăi într-o relaţie biunivocă atât cu divinitatea, cât şi cu ceilalţi semeni, o corectitudine şi generozitate fără greş i-au adus dragostea şi respectul celor care l-au cunoscut şi pentru care a fost un exemplu, de urmat până astăzi.
„Ce ar fi viaţa asta fără Dumnezeu?“
Şi am să închei menţionând două întâmplări. Una mi-a fost relatată de academicianul Gh. Vlăduţescu. Cerându-i să scrie ceva despre Blaga, cu care, se ştie, a avut o controversă destul de vie, tata i-a răspuns: „Nu pot. Blaga a murit şi n-ar putea să-mi răspundă“.
A doua întâmplare a fost povestită chiar de tata într-un interviu în „Jurnalul Literar“. Citez: „în închisoare, atunci când ne aflam mai mulţi în celulă, oficiam zilnic Liturghia. Odată, un gardian, uitându-se prin vizetă ne-a surprins la rugăciune. A intrat imediat şi a întrebat: «Ce faceţi voi aici?». «Ne rugăm.»
«Voi credeţi în Dumnezeu?», a întrebat el. «Ce ar fi viaţa asta fără Dumnezeu?» i-am răspuns. S-a uitat lung şi a spus: «Da, domnule, s-ar putea să aveţi dreptate»“.
