Lupta pentru recunoașterea unirii Basarabiei cu patria-mamă

În mersul său prin istorie, poporul român a trebuit adeseori să lupte pentru existența lui și pentru recunoașterea drepturilor sale legitime, iar anul 1918 și cei doi ani care i-au urmat stau mărturie în acest sens, pentru că procesul istoric pe care noi îl numim astăzi Marea Unire nu s-a derulat de la sine. Acea minunată generație, care s-a sacrificat pe câmpurile de luptă ale Primului Război Mondial, a trebuit să lupte efectiv pentru înfăptuirea idealului național.

Actul nemuritor de la 27 martie 1918, al votării Unirii Basarabiei cu patria-mamă, nu a fost un marș triumfal, ci dimpotrivă. Elita unionistă a avut de înfruntat, pe de o parte, bandele de bolșevici ruși din Basarabia, care doreau ca acest pământ străvechi românesc să rămână în cadrul spațiului rus, pe de altă parte, reticența populației atât de multă vreme învățată de ocupantul rus că „românii nu au o cultură mare”, că nu există pentru spațiul basarabean altă existență afară de cea în cadrul imperiului rus. Inclusiv în Sfatul Țării erau voci care ezitau să se angajeze de partea taberei unioniste. În această ecuație, foarte mult a contat şi sprijinul ardelenilor aflați la Chișinău, care au contribuit la trezirea conștiinței naționale, dar și vocea lui Constantin Stere, despre care memorialistul Constantin Bogos scria: „A fost un delir când vorbea domnul Stere. L-am văzut atunci pentru prima oară în viață. Cu o voce fermă, hotărâtoare, cu o logică de fier explica dl Stere necesitatea actului Unirii. Cred că dl Stere niciodată în viața lui n-a fost așa de tare, așa de convingător ca în seara de 24 martie. Clipe înălțătoare, clipe mărețe, care nu se vor uita niciodată în viață”. Odată înfăptuită Unirea, iar Marele Război încheiat, pentru românii din România Mare a început o altă luptă, aceea pentru apărarea unirii și pentru recunoașterea sa în plan internațional.

Frontul intern

Disoluția Imperiului Rus a fost un proces declanșat de revoluțiile anului 1917 și continuat în următorii doi ani, prin zguduirile pe care acest uriaș spațiu le-a cunoscut. Fostul Imperiu Rus a devenit spațiul a două tipuri de conflicte: pentru drepturi naționale ale minorităților din fostul imperiu și lupta dintre vechea ordine socială și cea nouă, cunoscută și ca războiul civil dintre rușii albi (elita veche) și bolșevicii lui Lenin. Așa se face că în zona Ucrainei, a Basarabiei, acționau bande de bolșevici care în permanență destabilizau organizările statale și induceau, prin atacurile lor, nesiguranța și panica în populație. Din acest motiv, în Basarabia, armata română a rămas mai tot timpul în stare de alertă, în anii 1919-1920. S-au înregistrat atunci frecvent ciocniri cu bolșevicii aflați la granițe în așteptarea momentului de a lovi. Mulți soldați și ofițeri ai armatei române au căzut eroic în acești ani, apărând România Mare și istoricul proces al Unirii. Rămâne exemplar sacrificiul generalului Stan Poetaș, uciș de bolșevici în ianuarie 1919. În permanență, începând de la actul din 1918, de la Moscova, al confiscării tezaurului românesc și mergând până la plănuirea, în primăvara anului 1919, împreună cu Bella Kun, a unui atac asupra României, cu scopul ocupării Transilvaniei și Basarabiei, Rusia bolșevică a amenințat unirea. La 1 mai 1919, Gh. Cicerin a transmis un ultimatum României, solicitându-i să se retragă din Basarabia.

O altă metodă a bolșevicilor a fost propagarea ideilor comuniste în ziare sau fluturași în care atacau statul român, catalogat ca fiind imperialist, oligarhic și exploatator. Propaganda aceasta vicleană, suprapusă greutăților țării de după război, marilor probleme economice, a încurajat la numeroase greve și tulburări sociale cărora guvernele României le-a răspuns cu gloanțe. A fost nevoie de multă răbdare, forță de convingere și măsuri care să minimizeze aceste efecte ale propagandei roșii și de refacere, încetul cu încetul, a economiei și infrastructurii distruse de război.

În Basarabia, procesul de unire a trebuit să fie sprijinit continuu prin închegarea instituțiilor statului, a sistemului de educație și prin înfăptuirea reformelor electorale: acordarea dreptului de vot universal, agrare, împroprietărirea țăranilor, administrative. Pentru atingerea acestui deziderat, guvernele române au detașat specialiști în zonă pentru identificarea de soluții și înfăptuirea unificării reale a Basarabiei. Şi elita unionistă a sprijinit intens acest proces din pozițiile de miniștri ori de reprezentanți ai directoratelor (organismele interimare de conducere a Basarabiei până la unificarea deplină), între care se numărau Ion Inculeț, Daniel Ciugureanu, Pantelimon Halippa.

Recunoașterea internațională a Unirii

Încheierea armistițiului din 11 noiembrie 1918 a deschis drumul spre pace, iar în ianuarie 1919, la Paris, a început Conferința Păcii. În ziua de 1 februarie 1919, prim-ministrul Ion I. C. Brătianu a prezentat în fața marilor puteri revendicările României, solicitând, pe baza voinței poporului român și a principiului la autodeterminare, recunoașterea actelor Unirii de la 1918. Începea un lung și anevoios demers al guvernelor României pentru atingerea scopului urmărit: recunoașterea granițelor României Mari. Problema Basarabiei a fost discutată în februarie, martie și la 8 mai 1919, când s-a citit raportul Comisiei pentru problemele române și iugoslave, în care se spunea că aspirațiile populației din Basarabia sunt acelea de unire, că, pe baza argumentelor etnice, lingvistice, istorice, actul unirii era îndreptățit. Raportul propunea recunoașterea unirii, dar a fost blocat de secretarul de stat american Robert Lansig, care se opunea unor modificări în teritoriul rus. În decursul acestei lupte pentru recunoașterea Unirii au apărut numeroși adversari, inclusiv foști diplomați țariști, care contestau votul din Sfatul Țării de la 27 martie 1918, întârziind, astfel, validarea Unirii.

După demisia lui Ion I. C. Brătianu din fruntea guvernului, după refuzul său de a semna tratatele impuse țării, Alexandru Vaida-Voievod a început, în ianuarie-februarie 1920, o nouă ofensivă diplomatică. Vaida Voievod avea mai mult succes față de Brătianu şi a câștigat simpatia britanicilor, care l-au sfătuit să înceapă negocierile cu Rusia. Au avut loc primele tatonări, în zilele de 9 și 14 februarie 1920, la Copenhaga, când M. Litvinov și reprezentantul României, D. Ciotori, s-au întâlnit pentru discuţii. Atitudinea Rusiei era una aparent conciliantă și se părea că dorea recunoașterea unirii Basarabiei, dar această bunăvoință avea să dispară rapid.

O consecință a aprecierii șefului guvernului britanic Lloyd George față de Vaida Voievod a fost și aceea că în data de 3 martie 1920, în cadrul Conferinței Puterilor Aliate și Asociate de la Londra, marile puteri au anunțat că vor recunoaște unirea Basarabiei cu România printr-un tratat, dar în momentul în care condițiile internaționale vor fi prielnice. La Conferința de la San-Remo, din 24-25 aprilie 1920, s-a discutat din nou favorabil despre problema Basarabiei, însă tratatul trebuia să mai aștepte până la rezolvarea problemei Ungariei, și anume încheierea Tratatului de la Trianon din 4 iunie 1920.

La 28 octombrie 1920, la Paris se semna „Tratatul colectiv asupra frontierelor”, care consemna recunoașterea granițelor între statele care au dobândit teritorii de la fosta monarhie austro-ungară. În document s-a mai inserat și prevederea că Rusia va semna tratatul când un guvern al acesteia va ajunge la putere și va fi recunoscut de către aliați. Tratatul din 28 octombrie de la Paris, în care exista și mențiunea recunoașterii unirii Basarabiei cu România, a fost semnat de Anglia, Franța, Italia, România, ulterior și de Japonia. La 1 noiembrie 1920, Rusia anunța că nu recunoaște acest tratat și implicit frontiera estică a României.

Tratatul de la Paris din 28 octombrie 1920 a trezit un mare entuziasm în România, pentru că voința de unire a poporului român exprimată în anul 1918 fusese recunoscută și validată prin tratate internaționale, iar România Mare devenise o realitate incontestabilă. Generația care făcuse Marea Unire își împlinise destinul istoric. Din păcate, realitatea istorică avea să arate două decenii mai târziu fragilitatea așa-numitului ,,sistem Versailles”, iar în nefastul an 1940, România Mare era sfâșiată.