Maica Domnului - frumusețea unei vieți discrete și suave

Postul Adormirii este un răstimp de minunată primenire a sufletului și de adâncire aleasă a tainei vieții Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu. Nu în zadar luna august a fost decretată prin edictul imperial bizantin din 1297 ca fiind luna Maicii Domnului. În contrast cu chipul lumii de astăzi, viața Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu excelează prin discreție și noblețe interioară. Nu are o biografie proprie, pentru că viața Ei este viața Lui Hristos.

Experiența duhovnicească și nemincinoasă a Părinților Bisericii, acompaniată de imnele și omiliile închinate celei mai discrete și suave dintre făpturile pământești, Născătoarea de Dumnezeu, dă mărturie la unison și parcă într‑o competiție sfântă despre frumu­sețea suprafirească, despre cură­ția neclintită, despre dragostea fără intermitențe față de Hristos, despre smerenia autentică, despre viața isihastă și despre buna-cuviință a vieții Ei. Toate acestea își au izvodul în nepătrunsul, unicul și mărețul eveni­ment al Întrupării Fiului lui Dumnezeu, al venirii lui Dumnezeu printre oameni, al revela­ției dragostei Preasfintei Treimi, prin Logosul întrupat, pentru toți pământenii. De aceea, Părin­ții Bisericii, cu precădere cei din secolul al XIV‑lea, își mărturisesc neputința în a descrie, în a lăuda, în a turna în cuvinte viața tainică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. De ce? Pentru că via­ța Ei este concentrată în cuvântul Psalmistului „toată slava fiicei Împăratului vine dinlăuntru” (Ps. 44, 15). Deci, peste puteri „în a pricepe și a tâlcui” această „slavă” care nu numai că „este înlăuntru”, dar și „vine dinlăuntru”, așa cum spune Sfântul Grigorie Palama. În ciuda acestei neputințe, dragostea nemăsurată pentru Preasfânta Născătoare de Dumnezeu nu s‑a lăsat nemărturisită în cuvinte și gânduri de o mare forță duhovnicească și dogmatică: „Pentru culmea curăției ei Aceasta s‑a arătat un vas al plinătății Dumnezeirii în chip trupesc”, „pe Dumnezeu L‑a făcut Fiu al omului, iar pe oameni i‑a făcut fiii lui Dumnezeu”, „pe Născătoarea Lui pururea Fecioară a arătat‑o prin virtute sfeșnic al întregii lumini dumne­zeiești și negrăite”, „hotar între firea creată și necreată”, „cerul în care S‑a arătat Soarele Dumnezeu”, „vatră neclintită a harurilor Lui”, „plinătate a oricărui lucru bun și frumos, icoană în­suflețită a oricărei virtuți și bunătăți”, „Aceea are și sufletul ca eponim al oricărui bine și‑l poartă cu adevărat preafrumos” (Sfântul Grigorie Palama).

Maica Domnului - ființa cea mai discretă dintre pământeni

Într‑o lume dominată de cultul exhibiției este aproape „indecent” să vorbești despre discre­ție. Deviza omului secularizat este: exhibă totul, pentru că doar așa poți deveni interesant. Viața trebuie topită sub lumina reflectoarelor, astfel încât să nu mai existe nici o graniță între spațiul privat și cel public. Parcă ne este teamă ca nu cumva să fim înghițiți de anonimat. Societatea mediatică în care trăim are drept target intruziunea în toate sferele vieții private, pentru a cuantifica totul în rating, vizualizări, like‑uri, trafic etc. Din această cauză lumea se hrănește cu ceea ce propovăduiesc tabloidele. Nimic nu contează dacă nu îmbracă haina spectacolului, a devoalării tainei, a parcelării vie­ții private în sfera publică. Deci totul trebuie să fie la vedere, pentru a asigura intensitatea audienței, care te face celebru mai ales prin prostie și dezmăț moral.

În contrast cu chipul lumii de astăzi, viața Preasfintei Născătoare de Dumnezeu excelează prin discreție și noblețe interioară. Nu are o biografie proprie, pentru că viața Ei este viața lui Hristos. Atât de mult L‑a iubit pe Domnul, încât viața Ei s‑a identificat cu viața Lui. De aceea în tradiția ortodoxă Maica Domnului este reprezentată și lăudată în iconografia și imnele Bisericii întotdeauna în legătură cu Hristos și (aproape) niciodată separat. Astfel, taina Preasfintei Născătoare de Dumnezeu este în corelație cu taina lui Hristos, pentru că este o expresie a cuvântului Sfântului Apostol Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Gal. 2, 20). Cei care sunt obișnuiți cu imnografia Bisericii ușor vor sesiza că evenimentul Întrupării, taina unirii celor două firi - dumnezeiască și omenească - în unicul Ipostas al Logosului dumnezeiesc, este preamărit în ceea ce specific se numește, în rânduiala liturgică, „a Născătoarei”.

Sintetizând, parcă ne‑ar spune Maica Domnului: „Dacă vrei să fii celebru, aleargă după taină și discreție, iar dacă vrei să alergi după celebritate, vei da, sigur, de anonimat”.

Maica Domnului nu are memorii, nu are un testament. Deci nu a scris nimic, pentru că a făcut totul. Astăzi în civilizația Gutenberg se scrie foarte mult și nu se face (aproape) nimic. De ce nu a scris Preasfânta Născătoare de Dumnezeu? Pentru că ea făptuia totul în taină. Sfântul Evanghelist Luca consemnează profeția Dreptului Simeon pentru Maica Domnului: „Și prin sufletul tău va trece sabie” (Lc. 2, 35). Asocierea dintre „sabie” și „cruce” este una extrem de izbitoare. Răstignirea lui Hristos este „sabia‑cruce” care străbate inima Preasfintei. Deci Ea trăiește suferința Fiului Ei ca pe propria Ei suferință, pentru că iubea nemăsurat: „Precum dragostea Maicii Domnului era nemărginită și de neajuns, așa și durerea Ei, nemărginită și nouă neajunsă” (Sfântul Siluan Athonitul). Fapta Ei a fost iubirea și suferința pentru Domnul Cel răstignit și înviat.

Maica Domnului nu a predicat. Prezența Ei în Evanghelii este neobservabilă, aproape imperceptibilă, exceptând dialogul cu Arhanghelul Gavriil, doxologia după vestea zămislirii Fiului lui Dumnezeu și cuvântul de la nunta din Cana Galileii. De ce nu a predicat? Pentru că verbul care o declină cel mai bine este „a tăcea”. Omul care tace nu are răgaz pentru a vorbi. Mai mult, niciodată nu vom întâlni un suflet discret care să poliloghească. Este ca și cum ai vrea să albești cărbunele. Sfântul Evanghelist Luca ne spune că „Maria păstra toate aceste cuvinte, punându‑le în inima ei” (Lc. 2, 19). Inima ei a devenit o vistierie a cuvintelor dumnezeiești, deoarece „Cuvântul ipostatic S‑a scris în Fecioară prin degetul lui Dumnezeu, Care e Duhul dumnezeiesc” (Sfântul Grigorie Palama). Am putea spune că Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a devenit o Scriptură vie, de carne.

Maica Domnului - împlinirea cererii „sfârșit creștinesc vieții noastre”

Toți vrem să murim frumos, să avem o moarte ușoară, creș­tinească, însă toți ducem o viață neglijentă. Viața care evită moartea (gândul la ea) va sfârși în moarte. În schimb, viața care are pururea în fața ei moartea va sfârși în viața cea veșnică. Resorturile interioare ale sărbătorii Adormirii Maicii Domnului parcă sfidează obișnuințele noastre mentale legate de moarte. Aici nu este nimic înfricoșător și dezolant. Totul este nimbat de taină și transfigurarea morții în adormire. Spiritualitatea ortodoxă conferă, prin tradiția ei și prin textele slujbei şAdormirii Maicii Domnuluiţ, o viziune paradigmatică asupra sfârșitului peregrinării noastre pământești: omul bun și curat are parte de un sfârșit al vieții cu porțile cerului deschise, fapt suprins de una din cântările Adormirii Maicii Domnului: „Ridicatu‑s‑au porțile cerești, îngerii au lăudat și Hristos a primit vistieria fecioriei Maicii Sale. Heruvimii te‑au ridicat cu veselie și Serafimii te slăvesc, bucurându‑se” (Utrenie, Cântarea a IV‑a, stihira a IV‑a). Astfel, „aducerea aminte de ea şAdormirea Prea­sfinteiţ este o sărbătoare de bucurie și un praznic a toată lumea” (Sfântul Grigorie Palama). De ce? Pentru că „scară către cer mormântul se face” (Vecernie, stihira I), „Maica Vieții se mută cu adevărat la viață” (Litie, stihira III), „cea care a născut pe Începătorul Vieții se mută din viață la viață” (Slava Litiei), „precum în naștere fecioară te‑a păzit, așa și în groapă trupul ți l‑a ferit de stricăciune” (Utrenie, Cântarea a VI‑a, stihira a II‑a). Astfel, am putea spune: ceea ce a căutat în viață, aceea a găsit și în adormirea Ei: discreție (nu știm exact cum a adormit Prea­sfânta), curăție (chiar dacă a murit, nu a fost cuprinsă de stricăciune, aidoma nașterii Domnului care nu a stricat pecețile fecioriei; moartea este mutare, nu înălțare la cer), iubire întru comuniune (cei dragi sunt în preajmă: Apostolii; îngerii o întâmpină; Hristos, Fiul Ei, vine și îi ia în brațe sufletul Ei cel curat; trupul nu mai este în mormânt).

În loc de concluzii

„Împarte, așadar, cu bogăție întreg poporului tău moștenirea ta, mila și harurile tale, Stăpână! Dă dezlegare lucrurilor cumplite ce ne țin în puterea lor! Vezi de câte și de ce fel de lucruri cumplite, și ale noastre și străine, și din afară și dinăuntru, suntem istoviți! Schimbă în mai bine toate, pe cei dinăuntru și de un neam cu noi, îmblânzindu‑ne unii față de alții.(...) Măsoară grija și tămăduirea ta cu su­fe­rințele noastre, împărțind sufletelor și trupurilor noastre harul îmbelșu­gat și de ajuns pentru toți” (Sfântul Grigorie Palama).