O rugăciune sculptată în piatră, au numit-o unii; capodoperă universală, i-au spus alţii. O rugă a evlaviei ortodoxe, sanctuar al demnităţii sufletului românesc, poartă a cerului, loc de înălţare şi înnoire duhovnicească - sunt tot atâtea sinonime ale ctitoriei domnitorului Vasile Lupu. Însă, să nu uităm că izvorul ce dă adevărata strălucire acestei frumuseţi şi unicităţi este slujirea lui Dumnezeu prin dragostea şi ascultarea monahilor - o obşte care face cinste celor Trei Sfinţi Ierarhi, toţi trei mari învăţaţi ai Creştinătăţii.
Biserica Mănăstirii „Sfinţii Trei Ierarhi“ din Iaşi, construită către mijlocul sec. al XVII-lea, când oraşul nu depăşea, ca limită nordică, actuala Piaţă a Unirii, la nord-est Mănăstirea Golia, iar la sud malul Bahluiului, a uimit şi continuă să-i uimească pe închinătorii care îi trec pragul.
Călătorii pe meleagurile româneşti, care în peregrinările lor admiraseră nu puţine opere de vază ale artei din Europa, dar şi din Răsăritul creştin sau musulman, foarte cultivaţi şi informaţi, puteau constata chibzuinţa de gospodari a unor voievozi români.
Sirianul Paul din Alep, diacon patriarhal, trecea în 1653 prin Iaşi. Iată mărturia lui, notată de R. Theodorescu în lucrarea „Piatra Trei Ierarhilor“: „Această mănăstire este unică şi prea frumoasă; seamănă cu o cetate şi este înconjurată cu ziduri de piatră. Sfânta biserică se află în mijlocul mănăstirii; ea este clădită în întregime din piatră făţuită, iar pe dinafară este sculptată cu o măiestrie artistică ce uimeşte mintea privitorului. Nu este nici cât un deget care să nu fie acoperit cu sculpturi; şi sub streaşină, cornişele de piatră neagră sunt de asemenea sculptate... Pe celelalte ziduri sunt picturi reprezentând toată suflarea şi toate vietăţile din lumea întreagă, de la om până la animale domestice, fiare, păsări, copaci, toate plantele. Intrarea în ea este prin două uşi, după obiceiul bisericilor lor.
„Şi ea, Sfânta Parascheva, este par'că ar fi în viaţă“
Paul de Alep descrie amănunţit atât interiorul bisericii şi al curţii, cât şi întâlnirea cu Sfânta Parascheva: Şfeşnicele sale de argint, vălurile sale, brodate toate cu aur şi mărgăritare, veşmintele, patrafirele, stiharele şi toate vasele sale sunt nepreţuite. Pardoseala, atât pe dinăuntru, cât şi pe dinafară, la fel ca în întreaga clădire a acestei mănăstiri, în chiliile şi odăile sale, este de marmură albă şi neagră. Deasupra porţii e un turn pentru clopote şi pentru ceasornicul oraşului, care e de fier şi cu roate mari. Clopotele sunt atârnate deasupra pe grinzi de lemn. Maşinăria ceasului umple o jumătate de odaie.
În zidul dinspre sud este o cupolă mare, ai cărei stâlpi de marmură albă sunt minunat sculptaţi; te sui pe trepte, asemenea, de marmură albă, şi în mijlocul ei stă un sicriu, pe dinafară şi pe dinăuntru căptuşit cu roşu şi bătut cu cuie de argint. Ne-am închinat şi am primit binecuvântarea de la moaştele Sfintei Parascheva bulgăreşti celei noi, pe care Beiul (domnitorul) o aduse din Constantinopole, de la biserica patriarhală, de la cămara Sfinţilor. Şi ea (Sfânta Parascheva) este par'că ar fi în viaţă, învelită în mătase şi alte de felul acesta. Deasupra ei atârnă candele de argint şi de aur, ce ard ziua şi noaptea. Pe zidul boltei e zugrăvită munca ei, şi cum s-a pristăvit (a murit) şi cum au adus-o turcii până acolo (la Iaşi), un lucru minunat; căci când au adus-o episcopii, a fost cu dânşii şi un capugi-başa, pentru ca să mărească fala şi să devie mai strălucită prin aceasta.
Toată lumea spune într-un glas că nici în Moldova, nici în Ţara Românească şi nici la cazaci nu este vreo biserică comparabilă cu aceasta, nici prin podoabe, nici prin frumuseţe, căci ea minunează mintea celor ce o vizitează. Să o ţie Dumnezeu în vecii vecilor. Amin“, aşa îşi încheie însemnările diaconul patriarhal Paul de Alep.
Impresiile prelatului ortodox sunt completate şi prelungite de închinătorul lui Alah, Evlia Celeb: „Biserica nu poate fi descrisă nici cu graiul, nici cu pana. (...) Pe pietrele făţuite ale pereţilor exteriori se află, ca podoabe, figuri şi înflorituri, îndeosebi înfloriturile de pe piatră sunt astfel încadrate în ornamente săpate cu discuri de soare, cu împletituri de linii, cu dantele de piatră şi cu inscripţii ornate, încât cel care le priveşte rămâne uimit de felul cum meşterul sculptor a cioplit marmura cu dalta sa. Nu am mai văzut în nici o ţară astfel de opere de pictură cu miniaturi executate cu atâta farmec, cum sunt cele care se află pe bolţile şi pe cupolele acestei mănăstiri. Asemenea zugrăveli împodobite numai la Atena, oraşul filosofilor şi bărbaţilor de stat, în templul divinului Platon, dacă se mai găsesc. Pentru ridicarea acestei biserici s-au cheltuit zece tezaure egiptene“.
La 26 iunie 1711, ţarul Petru I al Rusiei, aflându-se la Iaşi cu prilejul vizitei în Moldova şi informat fiind de frumuseţea Bisericii „Sfinţii Trei Ierarhi“, a mers singur pe jos, ca s-o vadă.
„Bucuria primită aici îmi încarcă forţele până vin în următoarea duminică“
Un alt călător rus, Anatolie Demidov, care a trecut prin Iaşi în 1837, a scris că Biserica „Sfinţii Trei Ierarhi“ era „un monument foarte curios pentru ca un călător s-o poată uita şi că suprafaţa întregului edificiu era acoperită cu arabescuri de o admirabilă varietate, sculptate în relief pe fiecare rând de piatră“. Când a văzut-o el, biserica suferise de pe urma a trei incendii, a unui jaf tătăresc, dar mai ales din cauza cutremurului din 1802.
Astăzi, în 2014, l-am întâlnit pe Petrică Florea, masterand, care ne-a povestit cum a ajuns el aici: „Eram în anul I de facultate, venit din apropierea oraşului Târgu Neamţ. Provin dintr-o familie credincioasă, bunicii mei locuiesc în satul Mănăstirea Agapia, am un unchi preot, fraţi şi surori care au terminat licee teologice. Întrucât ştiam că oraşul Iaşi are multe biserici şi mănăstiri, mi-a fost greu să aleg unde anume să merg la slujbă. M-am decis să vin la «Sfinţii Trei Ierarhi». De ce aici? Pentru că e linişte şi te poţi concentra astfel în întâlnirea cu Dumnezeu. Nu se poate descrie în cuvinte ceea ce simţi atunci când participi la o Sfântă Liturghie, este ceva diferit faţă de alte locuri. Un motiv în plus este şi glasul corului din strană şi blândeţea preoţilor din timpul slujbelor şi a predicilor acestora rostite cu multă înţelepciune. În plus, curtea mănăstirii îmi aduce aminte de locurile din copilărie (am copilărit o perioadă la Mănăstirea Agapia şi mai păstrez şi acum relaţiile cu acele locuri). Nu cred că ştiu foarte multe despre istoria acestei mănăstiri, dar important e ceea ce simt şi harul pe care-l primesc în interiorul ei. Ea înseamnă mult pentru mine, iar bucuria primită aici îmi încarcă forţele până vin în următoarea duminică. Recomand tuturor să frecventeze «buchetul» slujbelor din această mănăstire“.
Andreea Stoian, studentă la Litere: „Când am ajuns prima dată la Trei Ierarhi, ningea şi era iarnă, ca şi acum. Păşeam cu multă curiozitate şi sfială pe aleea la capătul căreia se înălţa bustul poetului Mihai Eminescu. Auzisem că a stat şi dânsul o perioadă aici. Peste câteva clipe avea să se împlinească ceea ce spunea scriitorul Constantin Virgil Gheorghiu: ‹‹Ca să ajungi în cer, trebuie să deschizi uşa unei biserici››. Cu adevărat am simţit acest lucru chiar de prima dată când am deschis uşa bisericii acestei mănăstiri şi de atunci revin cu acelaşi dor şi dragoste crescândă, ori de câte ori am prilejul. Aici m-am regăsit pe mine; aici am plâns şi m-am bucurat la Privegherile de sâmbătă seara. Aici m-am apropiat mai mult de cei Trei Sfinţi Ierarhi, de aceşti luminători ai Ortodoxiei, aici am cunoscut oameni care sunt foarte aproape de Dumnezeu şi care trăiesc o bucurie autentică, dar a căror taină puţini o pricep“.
