Pe 2 decembrie se împlinesc zece ani de când arhimandritul Cleopa Ilie ne povăţuieşte din ceruri. S-a născut în comuna Suliţa, judeţul Botoşani, la 10 aprilie, în anul 1912. În „biserica” de acasă a învăţat să se roage împreună cu toată familia, iar la 11 ani ştia Acatistul Bunei Vestiri pe de rost. A intrat cu răbdare în mănăstire. A bătut, alături de fratele Vasile, cu care plecase de acasă, trei zile cu băţul în butucii de la poarta Sihăstriei, zicând neîncetat rugăciunea „Doamne Iisuse…” şi nemâncând nimic. În perioada tinereţii, în care a fost ciobanul mănăstirii, a învăţat ce înseamnă călugăria şi teologia, după cum însuşi spunea. A înfruntat piedicile comunismului, găsind singura scăpare în munţi, în pustnicie, unde s-a retras în trei rânduri. Ca stareţ al Mănăstirii Slatina, a înfiinţat o obşte de peste 80 de călugări. Dobândise rugăciunea inimii, dar nu se îndepărta de ascultările primite, sfătuia luminat de Duhul Sfânt şi plângea la Liturghie.
Nici bolile trupeşti nu l-au ocolit. Anii petrecuţi în munţi, precum şi încercările prin care a trecut în perioada regimului comunist ateu l-au marcat enorm. Bolile continuau să apară, dar el refuza să fie internat, motivând că „mă aşteaptă fraţii mei şi mă pregătesc să merg la ei!”.
Părintele Cleopa s-a născut într-o familie binecuvântată. Părinţii săi, Alexandru şi Ana Ilie, au fost exemplul viu de trăire creştină, iubind pe Dumnezeu, biserica şi pe copiii lor. Casa în care s-a născut povăţuitorul de la Sihăstria era ca o biserică vie. „Biserica” de acasă se constituia dintr-o cameră toată numai cu icoane, un fel de paraclis. „Acolo ne rugam. Chiar şi la miezul nopţii ne sculam şi făceam rugăciuni”, după cum povestea părintele.
Maica Domnului i-a salvat viaţa la două luni după naştere. Copilul plângea zi şi noapte şi nu mai mânca aproape nimic. Aşa că, la sfatul vestitului duhovnic Conon Gavrilescu de la Schitul Cozancea, mama sa l-a dăruit Maicii Domnului, spunând: „Maica Domnului, îţi dăruiesc ţie copilul acesta care este bolnav! Fă ce ştii tu cu el!”. L-a trecut de trei ori pe sub icoană, apoi pruncul s-a făcut sănătos. Şi astfel, copilul a căpătat o mare evlavie faţă de Sfânta Fecioară. La 11 ani ştia Acatistul Bunei Vestiri pe de rost.
Crescând, alături de fraţii săi mai mari, pe când mergea cu oile pe dealurile şi poienile din preajma Schitului Cozancea, l-a cunoscut pe cel care a devenit apoi părintele lor sufletesc, pustnicul Paisie Olaru, care îşi avea chilia în aceste locuri.
Dorul după chipul îngeresc
Când erau toţi fraţii acasă, mama lor se îngrijea să-i însoare şi le aducea fete tinere la clacă, la depănuşat porumb şi la alte treburi, doar-doar se va însura vreunul dintre ei. Aceştia însă, îndeosebi Constantin (părintele Cleopa de mai târziu), foloseau prilejul pentru a le povesti fetelor din Vieţile Sfinţilor şi din alte cărţi bisericeşti. Una dintre ele s-a călugărit.
Odată, tinerii din sat au organizat joc cu lăutari în casa familiei Ilie, după obiceiul din bătrâni. Şi pe când s-au adunat ei la joc, unul dintre feciorii casei, Gheorghe, a văzut că icoana Maicii Domnului de pe perete plângea şi astfel toţi au înţeles că este păcat. Şi aşa Vasile, Gheorghe şi Constantin, ieşind din casă, s-au ascuns. Gheorghe şi-a crestat, cu cuţitul, ghetele din picioare, spunându-i mamei, care insista ca ei să se întoarcă la petrecere: „Cum să vin la joc, mamă, dacă mi s-au stricat ghetele?”. În acea seară, părinţii au înţeles că feciorii lor au ales să-I slujească numai lui Hristos.
Intrarea în mănăstire, ascultarea de a paşte oile
În iarna anului 1929, Vasile şi Constantin s-au hotărât să plece la Schitul Sihăstria, să se călugărească. N-au luat cu ei decât două traiste în care aveau câteva haine, Sfânta Scriptură, Vieţile Sfinţilor, Ceaslovul, Psaltirea şi două icoane mari pictate, pe care le iubeau foarte mult: icoana Sfântului Gheorghe şi icoana Maicii Domnului care a plâns în casă.
Până la marginea satului au fost însoţiţi de părinţii lor, Alexandru şi Ana, care lăcrimau cu dragoste firească după copiii lor. Dar ei s-au închinat, au sărutat mâinile părinţilor şi au plecat spre Schitul Cozancea, unde au stat o zi la bunul lor povăţuitor, schimonahul Paisie. A doua zi, au plecat spre Suceava, unde au făcut popas la Mănăstirea „Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava”, pentru a se închina la moaştele Sfântului. S-au oprit apoi la Mănăstirea Neamţ, unde s-au închinat la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, după care, intrând pe Valea Secului, s-au închinat la ctitoria lui Nestor Ureche şi, odată cu seara, au ajuns la Schitul Sihăstria.
După ce au fost primiţi în mănăstire, după cele trei zile în care au bătut cu băţul în butucii de la poartă, spunând rugăciunea „Doamne Iisuse”, fraţii Vasile şi Constantin au fost trimişi de stareţ la oi, iar fratele Gheorghe (care intrase în mănăstire în anul 1927) a păscut în continuare vitele. Trei luni de zile, n-au avut voie să se vadă şi să vorbească unul cu celălalt.
La stână, la şcoala de teologie
În perioada tinereţii, în care a fost ciobanul mănăstirii, „împreună cu fraţii mei, am avut mari bucurii duhovniceşti. Stâna, oile, trăirea în linişte şi singurătate pe munte, în mijlocul naturii, mi-au fost şcoală de călugărie şi teologie”. Atât de mult citea, încât uita şi să mănânce, hrănindu-se doar cu cele duhovniceşti.
La început, erau puţine chilii, încât mai mulţi călugări dormeau într-o încăpere, pe jos, pe rogojini. Când suna clopotul noaptea pentru Utrenie, fratele Constantin sărea din somn şi, fără să-şi mai ia opincile în picioare, fugea desculţ prin zăpadă către biserică. A fost şi paraclisier la mănăstire; a pictat şi icoane.
„Soldat în armata lui Hristos, Împăratul împăraţilor”
În anul 1935, fratele Constantin Ilie a fost chemat la armată. Aici a continuat cu rugăciunea şi cu înfrânarea, dându-i-se voie să-şi ia ce voia de la cantină, căci făcuse cerere specială precum că este vieţuitor de mănăstire şi că nu are voie să mănânce carne.
Multă vreme a purtat haină monahală în cadrul armatei, fiind rânduit la infirmerie. Făcea rugăciune seara şi dimineaţa în capela regimentului cu soldaţii, iar în sărbători îi ducea pe toţi la biserică.
De aceea, de multe ori, era pus de cadrele militare să vorbească celorlalţi soldaţi; ba chiar şi ofiţerii îl ascultau cu luare-aminte. La terminarea stagiului militar, i s-a propus să rămână în cadrul armatei: „Stai aici, căci cu memoria pe care o ai, vei ajunge general!”. Dar el a refuzat, spunând că este „soldat în armata lui Hristos, Împăratul împăraţilor”.
În anul 1936, tânărul caporal Constantin Ilie s-a reîntors din nou la Schitul Sihăstria, la ascultarea lui de mai înainte - păscutul oilor. La 2 august 1937 a fost tuns în monahism.
Stareţul Sihăstriei
După incendiul din vara anului 1941, Schitul Sihăstria supravieţuia din ce în ce mai greu. Bătrânul stareţ Ioanichie Moroi, în vârstă de 82 de ani, era tot mai bolnav. Din cauza lipsei de chilii care arseseră în incendiu, o bună parte din fraţi şi călugări s-au dus la Mănăstirile Neamţ şi Secu. Schitul Sihăstria se stingea, astfel că, în 1942, duhovnicii aşezământului monahal, împreună cu tot soborul, la propunerea egumenului Ioanichie Moroi, au hotărât să-l numească locţiitor de egumen pe monahul Cleopa Ilie, care era tânăr, hotărât şi foarte duhovnicesc.
Deşi a refuzat la început, spunând că „eu nu mă pricep să povăţuiesc sufletele şi sunt om păcătos!”, la sfatul părintelui Paisie de la Schitul Cozancea, căruia i-a scris a doua zi, a acceptat să facă ascultare.
Noul egumen era foarte preţuit, atât de obştea schitului, cât şi de credincioşii refugiaţi aici, datorită evlaviei sale, blândeţei şi puterii de a-i întări pe toţi, călugări şi mireni.
După două luni de la moartea marelui stareţ Ioanichie Moroi, la 27 decembrie 1944, monahul Cleopa a fost hirotonit ierodiacon, iar la 23 ianuarie 1945, ieromonah. După puţin timp, ieromonahul Cleopa Ilie avea să fie numit oficial egumen al Schitului Sihăstria.
Lucrările de reînnoire a schitului, începute în anul 1942, au continuat, astfel că, în anul 1945, s-a terminat şi s-a sfinţit trapeza nouă, unde puteau lua masa peste o sută de persoane, s-au terminat în bună parte chiliile de pe latura de nord a incintei, cu zece încăperi mari, şi bucătăria pentru întreaga obşte. Între anii 1945-1946 s-a refăcut şi corpul de chilii din partea de sud a incintei, compus tot din zece încăperi, însă mai mici. Datorită egumenului său, care începuse să fie tot mai vestit în partea locului, dezvoltarea Schitului Sihăstria luase o amploare atât duhovnicească, cât şi materială deosebită.
Apoi, prin darul cuvântului şi prin predici, prin spovedanie şi sfătuire duhovnicească, dar şi prin milostenie, părintele Cleopa a început să fie cunoscut în ţară, mai ales.
În anul 1947, datorită activităţii duhovniceşti şi administrative a protosinghelului Cleopa, Patriarhia a aprobat ridicarea Schitului Sihăstria la rang de mănăstire, precum şi ridicarea protosinghelului Cleopa Ilie la rang de arhimandrit, fiind numit implicit şi stareţ.
Povăţuitor al mănăstirilor moldave
În 1949, părintele Cleopa a fost solicitat de Patriarhul Justinian, care îl aprecia foarte mult, pentru a-şi lua 30 de călugări din obştea Mănăstirii Sihăstria şi a se duce la Mănăstirea Slatina - Suceava, pentru a înnoi obştea şi viaţa duhovnicească de acolo.
Ca stareţ al mănăstirii Slatina, a înfiinţat o obşte de peste 80 de călugări, punând în bună rânduială sfintele slujbe de zi şi de noapte şi Sfânta Liturghie. A rânduit, de asemenea, spovedania săptămânală, scoală monahală pentru fraţi şi viaţă de obste după modelul Sfântului Teodor Studitul.
De asemenea, arhimandritul Cleopa a fost rânduit de Mitropolia Moldovei să supravegheze şi să îndrume viaţa duhovnicească a mai multor mănăstiri din împrejurimi: Putna, Moldoviţa, Râşca, Sihăstria şi schiturile Sihla şi Rarău, după modelul Mănăstirii Slatina. Mergea cu regularitate la fiecare dintre ele şi, după ce le cerceta şi dădea sfaturi duhovniceşti, se întorcea din nou la Slatina. În trei ani de zile, toate aceste mănăstiri au progresat mult în viaţa monahală, datorită atât stareţilor respectivi, cât mai ales arhimandritului Cleopa.
La începutul anului 1956, arhimandritul Cleopa se retragea din ascultarea de stareţ al Mănăstirii Slatina, lăsând în locul său pe protosinghelul Emilian Olaru, un ucenic al lui. Iar el, însoţit de doi ucenici, a fost chemat într-o misiune duhovnicească la Timişoara şi Arad. Apoi, împreună cu ucenicii săi, a fost trimis pentru un timp la Mănăstirea Gai din apropiere de Arad, unde a pus rânduială duhovnicească întocmai ca la Sihăstria. După ce a vizitat şi alte mănăstiri din partea locului, s-a întors din nou în Moldova şi s-a stabilit pentru câteva luni la Mănăstirea Putna. În toamna anului 1956, părintele Cleopa îşi lua cojocul şi cărţile sale duhovniceşti, pe care le iubea atât de mult, şi se întoarcea la mănăstirea de metanie.
Prigoana comunistă, viaţa în pustie
Dar odată cu anul 1959, după cum se cunoaşte, Sihăstria, precum şi celelalte mănăstiri româneşti, în special cele din Moldova, fiind mai multe şi cu vocaţie duhovnicească mai mare, a trăit mari persecuţii din partea regimului comunist ateu.
Văzând această situaţie grea şi ştiindu-se mereu supravegheat de organele politice, după ce mai urcase în pacea munţilor şi trăise în pustnicie în încă două rânduri, părintele Cleopa, îndemnat de Duhul Sfânt, s-a retras pentru a treia oară în Munţii Moldovei. Acolo a slujit numai lui Dumnezeu, iar păsările cerului au fost îngerii care i-au dat răspunsurile la strană. Se ruga în singurătate 10-12 ore în timp de o zi şi o noapte, iar, în cei peste cinci ani de nevoinţă pustnicească, a scris mai multe cărţi.
Deşi în 1964, bucuria negrăită a eliberării îi cuprinsese pe toţi, părintele Cleopa ezita să plece din mijlocul liniştii munţilor. După două săptămâni de rugăciune intensă făcută pentru a i se descoperi alegerea potrivită, părintele Cleopa cu ucenicul său s-au întors la mănăstire.
Plângea la Sfânta Liturghie
Vestea revenirii sale a făcut înconjurul ţării în numai câteva zile. Asfel că, la Sihăstria au început iarăşi să sosească sute şi sute de credincioşi de pretutindeni, pentru a primi sfat şi binecuvântare.
Datorită învăţăturilor sale atât filocalice, cât şi aghiografice, au îmbrăţişat viaţa monahală numeroşi tineri, care mai târziu au ajuns călugări buni şi preoţi vrednici.
Dobândise rugăciunea inimii, dar nu se îndepărta de ascultările primite, sfătuia luminat de Duhul Sfânt şi plângea la Liturghie, mai ales în timpul Epiclezei. Adesea se ascundea să nu-l vadă cei din jur. Părintele Cleopa a fost văzut de ucenici lăcrimând pe când se ruga în chilia sa, la bătrâneţe.
Întrucât părintele Cleopa era un iscusit autodidact şi cunoştea bine Sfânta Scriptură, precum şi o bună parte din scrierile Sfinţilor Părinţi şi canoanele Bisericii Ortodoxe, la îndemnul unor ierarhi şi teologi, a început să-şi scrie atât predicile proprii, cât şi unele cărţi cu conţinut patristic, teologic şi moral.
„Mă duc la Hristos!”
Nici bolile trupeşti nu l-au ocolit. După vârsta de 70 de ani, bătrânul se simţea tot mai obosit şi suferind. Anii petrecuţi în munţi, precum şi încercările prin care a trecut în perioada comunismului ateu l-au marcat enorm. A fost operat de hernie în două rânduri, la Iaşi, apoi de piatră la rinichi şi a suferit şi o operaţie din cauza unei infecţii dentare. Bolile continuau să apară, dar el refuza să fie internat, motivând că „mă aşteaptă fraţii mei şi mă pregătesc să merg la ei!”.
În perioada septembrie-noiembrie 1998 era evident pentru cei din jur că părintele se simţea chemat în rai. Vorbea tot mai puţin, cu voce stinsă, şi mereu repeta aceleaşi cuvinte: „De acum mă duc la fraţii mei!”, „Lăsaţi-mă să plec la fraţii mei!”... „Mă duc la Hristos! Rugaţi-vă pentru mine, păcătosul!”.
În ultimele zile, părintele Cleopa încă dădea sfaturi şi binecuvânta pe cei care veneau la el, călugări şi credincioşi. Luni seara, pe 30 noiembrie, în chip neobişnuit, părintele a început să-şi citească rugăciunile dimineţii, deşi ucenicii i-au spus că este seară şi că le va citi „mâine dimineată!”. Dar părintele a răspuns: „Acum le citesc, căci mă duc la fraţii mei!”. Marţi seara s-a culcat târziu, dând semne de mare oboseală. La ora 02:20, miercuri dimineaţă, pe 2 decembrie, şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos.
Vestea plecării părintelui Cleopa la cele veşnice s-a făcut auzită imediat în toată ţara şi în afara ei, astfel că, în zilele premergătoare înmormântării părintelui, mii de credincioşi au plecat în pelerinaj spre catafalcul cu trupul celui care le-a vindecat suferinţele.
Înmormântarea a avut loc pe 5 decembrie, slujba Sfintei Liturghii care a precedat-o fiind oficiată de un ales sobor de arhierei în frunte cu patriarhul de astăzi al românilor, Daniel, fiu duhovnicesc al părintelui.
La slujbă au participat numeroşi stareţi, ieromonahi şi preoţi, împreună cu peste zece mii de credincioşi din toată ţara. (Preluare şi adaptare după Viaţa Părintelui Cleopa, de arhim. Ioanichie BĂlan, apărută la Editura Trinitas, 1999)
Pelerinaj la chilia şi la mormântul său de la Sihăstria
În anii de activitate duhovnicească, sub epitrahilul părintelui Cleopa au îngenunchiat credincioşi de toate vârstele, bogaţi şi sărmani, văduvi şi văduve, arhierei şi simpli clerici. Tuturor acestora le-a împărtăşit, cu sau fără cuvinte, iubirea lui Dumnezeu. Indiferent de oră, din zi sau din noapte, părintele Cleopa îi primea pe toţi cu aceeaşi bucurie şi răbdare.
Astăzi, duhul părintelui Cleopa e încă viu la Sihăstria. Clerici şi laici de toate vârstele, copii, bunici, văduve şi cerşetori din toate colţurile ţării urcă agale spre chilia în care a vieţuit părintele după aspra rânduială călugărească, iau o binecuvântare, îi spun câte ceva şi stau acolo şi se reculeg, iar el, Cleopa arhimandritul, îi aude pe fiecare.
„Îi spuneam că nu-mi doresc decât ca sora mea să fie om”
Iulia l-a cunoscut pe părintele Cleopa. Astăzi caută să ajungă în fiecare an sau măcar la doi-trei ani la mormântul lui. Abia acum conştientizează ce binecuvântare i-a fost dat să cunoască încă din vremea copilăriei. „Părintele Cleopa făcea multe minuni, multe rugăciuni pentru oamenii necăjiţi şi cu probleme care veneau la el. De când eram mică, mama m-a adus aici la Sihăstria şi l-am cunoscut. Eram destul de mică, dar simţeam, aveam o altă stare, chiar copil fiind. Eram, cred, mai liniştită, mai cuminte”, ne spune tânăra de 22 de ani, din Bucureşti.
Alte mii de credincioşi au auzit de duhovnicul de la Sihăstria abia după moartea sa. „Acum doi ani, sora mea a fost internată la psihiatrie. Am mers pe la mănăstirile din Dobrogea, căci sunt din Mangalia, dar nu-mi propusesem să ajung şi în Moldova. Când am venit într-o excursie aici, nici nu realizam unde sunt. Am intrat în chilia părintelui Cleopa şi eram dezorientată. I-am spus că nu ştiu cine este, că nu am citit nimic despre el. Vorbeam singură lângă straiele lui şi îi spuneam că nu-mi doresc decât ca sora mea să fie om, să facă mâncare ca orice femeie... Prin rugăciuni, sora mea astăzi face mâncare şi este mai bine”, ne mărturiseşte cu lacrimi în ochi Luminiţa Corban, de 47 de ani, din Mangalia.
Calendarul din perete s-a oprit la anul 1998
Pereţii chiliei stau căptuşiţi de icoane şi fotografii ilustrând crâmpeie din viaţa monahului, iar calendarul ortodox din perete s-a oprit la anul 1998. Candela este mereu aprinsă, iar vocea lui răsună. „Răbdare, răbdare, răbdare...”.
Orice credincios care soseşte la Sihăstria nu pleacă de acolo fără ca înainte să treacă şi pe la mormântul părintelui, să-l pomenească pe povăţuitorul atâtor mii de suflete. Anul trecut, la slujba de pomenire pentru părintele Cleopa Ilie şi părintele Ioanichie Bălan, am întâlnit o tânără care, pe tot parcursul acesteia, a stat în genunchi în faţa mormântului, neoprindu-se din plâns. Deşi toată lumea plecase de acolo, după ce se terminase slujba, ea a rămas în continuare vorbind cu el şi… rugându-i-se, ca unui sfânt. Se va fi întors acasă poate mai întărită, mângâiată, binecuvântată...
