Martir prin conștiință și atlet al luptelor credinței

La începutul secolului al 4-lea, creştinismul egiptean a intrat într-o nouă etapă a existenţei sale, dezvoltându-se şi desfă­şu­rân­du-se de-a lungul Nilului, din Alexandria înspre Tebaida, extraordinara epopee a monahismului creştin. Împreună cu Sfinţii Cuvioşi Pavel Tebeul şi Antonie cel Mare, Sfântul Cuvios Pahomie cel Mare, sărbătorit astăzi, este considerat precursorul vieţii monahale sau al vieţii cenobitice, precum şi cel care a așezat în scris multe dintre regulile deosebit de importante pentru monahi. Sfântul Cuvios Pahomie, răbdând prin cuget mucenicia cea nesângeroasă, împo­­tri­vindu-se patimilor trupeşti şi sufleteşti, a primit de la Hristos, Mântuitorul lumii, cununa cea neveştejită a vederii şi petrecerii în locaşurile cereşti.

Monahismul egiptean a luat naştere într-o perioadă în care Biserica se afla în „ilegalitate” și suferea din cauza prigoanelor ce se abăteau asupra ei. Ceea ce se remarcă în analizarea vieții Părinților deșertului este faptul că monahismul presupune o puternică vocație, o chemare interioară absolut necesară din partea lui Dumnezeu, asemenea chemării la apostolat sau ca în cazul martiriului sângelui. Este atingerea Duhului Sfânt, care îndeamnă la renunţarea faţă de bunurile acestei lumi şi dorinţa de a muri pentru Hristos. Însă, pentru că monahii nu au prilejul de a-și manifesta iubirea nespusă față de Hristos printr-o astfel de moarte ca a mucenicilor, ei își intensifică până la treapta cea mai înaltă toate elementele care se substituie martiriului sângeros în viața creștină. Martiriul nesângeros pe care și-l asumă monahii este caracterizat de două trăsături complementare, și anume: pe de o parte, renun­țarea la lume, iar pe de altă parte, asceza care este privită prin prisma martiriului sângeros pe care-l înlocuiește. Acesta este şi motivul pentru care, în istorie, Sfântul Antonie cel Mare şi, mai apoi, Sfântul Pahomie cel Mare vor rămâne în sufletele şi minţile credincioşilor ca „oameni ai lui Dumnezeu” din convingerea că viața monahală face să crească în același timp viața dumnezeiască și viața omenească. Martir prin conștiință și atlet al luptelor credinței, minunile şi viaţa prea­înţelep­tului Pahomie nu au rămas necunoscute lumii, ci în tot pământul a ieşit vestirea faptelor sale, Sfântul Pahomie făcându-se pentru noi dascăl al smereniei, al ascultării, al înfrânării şi al faptelor bune.

Pentru că aminteam faptul că monahismul asumat se substituie martiriului sângeros, voi aduce în atenţie două exemple refe­ritoare la feciorie şi botez. Fecioria este, de obicei, asociată martiri­ului, deoarece și ea sacrifică, într-un fel, viața trupului, care este templu al Duhului Sfânt (I Corinteni 6, 19). Monahul, care este mort pentru lume prin trupul său dedicat în întregime slujirii lui Dumnezeu, se deprinde cu lupta interioară împotriva patimilor și astfel este menținut într-o permanentă stare de curăție. Referitor la asemănarea dintre martiriu și botez, în diversele făgă­duințe ale vieții monahale se putea sesiza ușor aspectul unui „al doilea botez”: făgăduința monahală e o moarte mistică și, ca atare, o înviere pentru viața cea nouă. Intrarea în monahism este ca o nouă naștere în vederea mântuirii și de aici provine și expresia „al doilea botez”. Acest lucru nu trebuie să ne ducă cu gândul că monahul este mai mult decât un creștin botezat. Trebuie înțeles faptul că prin făgăduința monahală nu este înlocuit Botezul, ci se îngăduie realizarea creșterii duhovnicești, care a fost sădită în suflet prin Taina Nașterii din nou (Tomáš Špidlík, Spiritualitatea Răsăritului Creștin, vol. III, Editura Deisis, Sibiu, 2000).

Expresia „al doilea botez” mai are un înțeles profund, majoritatea Părinţilor deşertului insistând mult pe lacrimile pocăinței, care curăță sufletul de păcate asemenea apei Botezului. Într-adevăr, monahii pustiei se dedicau în totalitate lui Dumnezeu și plânsului curățitor de patimi. În aprofundarea trăsăturilor comune între martiriul sângeros al mărturisitorilor credinței și „martiriul con­științei” trăit de monahi, pe lângă cele două exemple legate de feciorie și botez, mai amintim aici şi un al treilea exemplu, şi anume, ascultarea necondiţionată. În acest sens, pr. prof. Ion Bria spune că, „într-un anumit sens, fenomenul monastic a reluat în Biserică mărturia și exemplul martirilor din primele secole. De aici impor­tanța monahismului pentru per­sis­tența Bisericii în spiritualitatea și teologia Crucii, pentru extinderea Împărăției lui Dumnezeu pe pământ. Credin­cioșia neclintită a martirilor este aceea care ne asigură că porțile iadului nu vor birui Biserica nici în forma ei cea văzută. La rândul lor, monahii și monahiile, prin ascultarea lor evanghelică până la capăt, pot să ajute Biserica să-și păstreze integritatea ei spirituală, să reînnoiască continuu fidelitatea ei față de Iisus Hristos Cel răstignit. Ei trebuie să fie ca stâlpii pe care se sprijină templul Bisericii văzute: «Pe cel ce biruiește îl voi face stâlp în templul Dumnezeului Meu» (Apocalipsa 3, 12)”. (Ignatie Monahul, Comorile pustiei – Sensurile desăvârșirii în monahism, Ed. Anastasia, Bucu­rești, 1999, pp. 25-26.)

Sfântul Cuvios Pahomie cel Mare, cuprins fiind de o dragoste arzătoare pentru cele dumnezeieşti, a îmbrăţişat viaţa monahală în urma unei experienţe din care a învăţat virtutea compasiunii şi a ajutorării aproapelui. În copilărie, el era modest și blând, însuşiri care l-au caracterizat întreaga viaţă. Pe când avea 18 ani a fost luat cu forţa în trupele tiranului împărat Maximin, care în anul 310 era comandant al Egiptului. În anul 312, Maximin a pornit război împotriva lui Liciniu și Constantin, iar Pahomie împreună cu alți recruți au fost urcați la bordul unei corăbii care naviga în josul râului, pentru a lua parte la acel conflict. Seara au ajuns la Tebaida de Sus, unde vieţuiau numeroşi creștini. Aceștia au arătat mare compasiune față de recruții care trebuiau să meargă la război, alinându-i și îngrijin­du-i, deoarece erau foarte rău tratați. Creștinii din acel oraș i-au îngrijit pe recruţi ca pe propriii lor copii. Un astfel de exemplu de virtute l-a impresionat profund pe tânărul Pahomie. El a întrebat cine sunt binefăcătorii săi pentru a le mulțumi și, auzind că ei cred în Domnul Iisus Hristos şi că nu aşteaptă nici un fel de recompensă pentru binele făcut, s-a aprins în inima lui o dorință nespusă de a sluji Dumnezeului pe care acei oameni Îl adorau. După înfrângerea lui Maximin, Pahomie s-a reîntors în Tebaida de Sus și, mergând la o biserică, a intrat în rândul catehumenilor, pregătindu-se să primească Botezul în numele Preasfintei Treimi. După ce a fost botezat, auzind de anahoretul Polemon, care Îi slujea lui Dumnezeu în deșertul Egiptului, s-a hotărât să-l urmeze pe acela, devenind astfel ucenicul său. Conform unei relatări transmise de Paladiu în Istoria bisericească, pe când Pahomie se nevoia într-o peșteră, un înger l-a vizitat și l-a sfătuit să părăsească peștera în care locuia și să îi adune pe toți nevoitorii monahi pentru a locui împreună, îndemnându-l să le imprime legi sau reguli după un plan scris pe o tablă de aramă, pe care îngerul însuși i-a și dăruit-o. Astfel, Regulile pahomiene au fost învestite cu o autoritate divină, care le-a şi statornicit, după cum Tablele Legii lui Moise de pe Sinai urmau să dea o putere excepțio­nală Decalogului (cf. Pr. prof. dr. I. G. Coman, Patrologia, vol. III, p. 370). Spre anul 320, Sfântul Pahomie a întemeiat primul mare așezământ mănăstiresc chinovial, o mănăstire cu viață de obște la Tabennissi, aproape de Dendera, în Tebaida, pe malul drept al Nilului. Până la trecerea sa la Domnul, Cuviosul Pahomie a strălucit ca o stea, luminându-i pe toţi şi îndreptându-i la limanul mântuirii prin învăţăturile sale.