Memoria timpului: 80 de ani de la masacrul de la Fântâna Albă

În istoria fiecărui neam există momente dureroase păstrate în memoria colectivă, răni care nu se vindecă niciodată, dar care pot fi lecţii pentru generaţiile următoare spre înţelegerea că barbaria şi războaiele nu sunt modele de urmat, ci pacea şi democraţia reprezintă valorile absolute care trebuie să le jaloneze viaţa. Evocăm astăzi un moment dureros din istoria recentă a neamului românesc, care se doreşte a fi o cuvenită reverenţă în faţa memoriei unor oameni ucişi cu brutalitate de regimul sovietic şi care se încadrează în partea atitudinilor sprijinite pe valorile creştine ale păcii, toleranţei şi înţelegerii între oameni.

La încheierea Primului Război Mondial, întreaga Europă spera ca omenirea să nu mai cunoască vreodată un măcel precum cel din perioada 1914-1918 şi care pe bună dreptate fusese ­numit „Marele Război”, căci niciodată până atunci nu se mai desfăşurase un conflict la asemenea intensitate. Speranţele pacifiste ­s-au spulberat după doar două decenii, când izbucnea un alt mare război care avea să-l depăşească în cruzime, morţi şi catastrofe pe primul. De fapt, contemporanii acelor vremuri nu realizaseră ceea ce istoriografia europeană afirmă acum, şi anume că cei 20 de ani de pace fuseseră doar un lung armistiţiu al unui conflict neîncheiat. Şi în spaţiul românesc se nutreau speranţe de pace pentru ca oamenii să se bucure de împlinirea idealului național - România Mare. Din păcate, în plan intern, ideile tota­litariste, extremiste, de stânga ori de dreapta, au proliferat, iar coeziunea statului şi demo­craţia, oricum fragile, au fost lovite puternic de ambiţia regelui Carol al II-lea de a avea puterea absolută.

În timp ce la Bucureşti, în 1939, se organizau parade în care cultul regal era dus la paroxism, la Moscova se încheia celebrul şi dăunătorul Pact Ribbentrop-Molotov cu anexa secretă prin care Basarabia era ruptă din trupul unei Românii devenite victimă a înţelegerii dintre cele două state totalitare. A urmat nefastul an 1940, cu ultimatumul sovietic din 26 iunie, în care URSS, de pe poziţii de forţă, a cerut cedarea Basarabiei, dar şi a unei părţi din Bucovina drept „preţ al ocupării şi exploatării Basarabiei”. Guvernul regal a răspuns favorabil solicitării sovietice, în ciuda opoziţiei unor oameni, precum Nicolae Iorga, care a cerut ca ţara şi armata să lupte. Liderii politici, dar şi regele Carol al II-lea au fost dispuşi să renunţe la aceste teritorii şi să accepte dematerializarea actelor de unire din 1918, în schimbul unei păci iluzorii.

Nordul Bucovinei, NKVD-ul şi zvonurile sale

Imediat după ce guvernul român a acceptat solicitarea Moscovei, Armata Roşie a intrat în spaţiul românesc şi a impus o administraţie militară, pregătind deja terenul pentru implementarea modelului sovietic în această regiune. Pentru sutele de mii de oameni trecuţi acum sub umbrela URSS începea o adevărată teroare. Aceşti oameni se născuseră şi trăiseră în vremea fostului imperiu austro-ungar şi în România Mare, cu valorile şi principiile unor regimuri po­litice cu valenţe liberale şi democratice care pre­ţuiau libertăţile religioase, de expresie etc. Brusc, acestea au dispărut, iar cei mai mulţi ­dintre locuitori şi-au dat seama că este o incompatibi­litate între ei şi noua ,,stăpânire”. Un regim care îţi confisca pământul şi îţi interzicea ori limita drastic credinţa religioasă era clar unul opresor şi de care trebuia scăpat, de aceea, românii au încercat să plece în graniţele patriei-mamă România. O tehnică insidioasă a NKVD-ului, braţul represiunii sovietice, a fost aceea de a lansa zvonuri cu scopul de a detecta persoanele care erau ostile noului regim, iar unul dintre acestea era acela că URSS le permite celor care doresc să treacă în România. Mulţi au fost victime ale acestei manipulări şi au plătit cu viaţa.

În 1941, la aproape un an de la ocupaţia sovietică a nordului Bucovinei, rapoartele grănicerilor sovietici arătau că în zonele Sto­rojineţ, Herţa şi Hliboca numeroşi români au încercat să treacă ilegal graniţa şi că peste 7.000 de oameni s-au refugiat în România. În faţa acestor încercări, autorităţile sovietice au început să întocmească liste cu familiile celor refugiaţi ori ale celor care avuseseră tentative de fugă şi au organizat deportări în Siberia, unde au fost puşi la muncă forţată în beneficiul URSS. Un prim incident care anunţa ceea ce avea să se întâmple în primăvara lui 1941 a avut loc în 15 noiembrie 1940, când 105 români din Suceveni au încercat să treacă graniţa, la Fântâna Albă (azi, sat în Ucraina). Trei oameni au fost ucişi, doi au fost răniţi şi prinşi de grănicerii sovietici, iar restul au reuşit să ajungă la Rădăuţi. Urmarea a fost că toate rudele acestora rămase în Suceveni au fost deportate. Incidentele de acest fel au început să se înmulţească în lunile ur­mătoare.

Tragedie neconsemnată în cărţile de istorie

Pe măsură ce zvonurile s-au amplificat, iar persecuţiile regimului sovietic asupra românilor s-au intensificat, dorinţa oamenilor de a pleca în România a devenit tot mai arzătoare. În ziua de 1 aprilie 1941, locuitorii mai multor sate din raionul Hliboca al regiunii Cernăuţi s-au adunat în curtea bisericii din Suceveni, au rostit o rugăciune, după care au pornit în coloană, cu un steag alb şi cruci, spre Hliboca pentru a cere autorităţilor să fie lăsaţi să plece. Pe drum, coloana a devenit tot mai mare, alăturându-se şi alţi locuitori din sate. Mărturiile documentare arată că la Hliboca, în faţa sediului autorităţilor, s-a strigat: ,,Noi vrem Patria noastră românească și Biserica noastră strămoșească, de care voi vă bateți joc!” De aici au plecat rostind cântece religioase şi Imnul regal. În jurul orei 19:00, s-au apropiat de Fântâna Albă, localitate aflată la doar doi kilometri de arbitrara graniţă impusă de URSS, iar ce s-a petrecut acolo este greu de descris. Grănicerii sovietici au deschis focul, declanşând masacrul. Au fost puţini supravieţu­i­tori, unii au reuşit să fugă, dar mulţi dintre ei erau răniţi. Nici astăzi nu se cunoaşte exact numărul victimelor masacrului de la Fântâna Albă.

Nikita Hruşciov, aflat în acea perioadă în ­Ucraina în calitate de lider al partidului de aici, scria în raportul său către Stalin că au fost ucişi 50 de oameni, însă realitatea era ascunsă. Mai mereu, când au avut loc masacre, urmele au fost şterse, iar numărul victimelor, redus până la absurd. După cum reiese din mărturiile contemporanilor, au fost omorâţi atunci între 2.000 şi 4.000 de oameni, cărora li s-au adăugat şi victimele persecuţiilor ulterioare. A doua zi, trupele de represiune au arestat masiv locuitori ai satelor, au urmat procese şi deportări, după care multă linişte. S-a mai vorbit în şoaptă despre cele întâmplate la Fântâna Albă, căci URSS câştigase nu doar războiul, ci şi pacea. În cărţile de istorie nu se putea scrie despre masacrul de la Fântâna Albă, dar adevărul iese întotdeauna la iveală. Crimele regimurilor totalitare sunt dezvăluite şi dezavuate, iar memoria victimelor, cinstită aşa cum se cuvine.

Epilog

În mai 2011, Parlamentul României adopta Legea nr. 68/2011 pentru instituirea Zilei naţionale de cinstire a memoriei românilor victime ale masacrelor de la Fântâna Albă şi alte zone, ale deportărilor, foametei şi ale altor forme de represiune, organizate de regimul totalitar sovietic în ţinutul Herţa, nordul Bucovinei şi întreaga Basarabie, ca un gest reparatoriu faţă de memoria acelor martiri ai neamului românesc, ucişi cu brutalitate şi fără altă vină decât aceea de a fi fost români care-şi doreau să trăiască pe pământul părinţilor lor, şi nu ca locuitori ai altui stat. Această lege a fost urmată de o onorantă iniţiativă, şi anume inaugurarea în 2 iulie 2018, la Mănăstirea Putna, a „Portalului Memorial Golgota Neamului - Fântâna Albă”. Tot atunci, sub aceeaşi egidă, a fost tipărită şi o valoroasă lucrare de mărturii, intitulată „Fântâna Albă. Golgota Neamului”.

Victimele acestui act barbar nu trebuie uitate niciodată. Pomenirea lor trebuie să fie eternă, ca o lecţie despre faptul că regimurile totalitare sunt dăunătoare, că războaiele generate de acestea nu sunt decât uzine ale morţii şi nu au nimic măreţ în ele, că au provocat doar durere şi sa­crificarea a milioane de oameni nevinovaţi.