Don Quijote de la Mancha este unul dintre cele mai cunoscute personaje de roman ale literaturii universale. Inventivul său creator, Miguel de Cervantes Saavedra (1547-1616), este considerat întemeietorul romanului modern şi simbolul scriitorilor spanioli, aşa cum Shakespeare este receptat drept un simbol al culturii engleze. Viaţa sa cuprinde numeroase aventuri interesante, care i-au servit drept modele pentru crearea acestui personaj fabulos, atât de actual şi astăzi. Cervantes reprezintă o culme a gândirii europene şi un scriitor original, greu de egalat.
Miguel de Cervantes s-a născut pe 29 septembrie 1547 într-o familie de origine cordobesă. La început s-a numit Miguel de Cervantes Cortina, dar şi-a schimbat numele Cortina mult mai târziu, pentru a nu fi confundat cu un coleg de arme, care purta un nume identic cu al său şi care fusese judecat pentru dezertare. Ideea că ar putea fi privit drept o persoană compromisă îl speria, aşa că a fost nevoit să adopte un pseudonim de supravieţuire. Tatăl său, Rodrigo, era bărbier. Pe vremea respectivă, bărbierii îndeplineau şi funcţia de chirurgi, efectuând operaţii dificile, care, de regulă, nu aveau prea multe şanse de reuşită. Ne aflăm în vremuri în care se descopereau remedii noi la fiecare pas, dar, de obicei, acestea nu prea ajutau pacienţii să supravieţuiască. Se pare că tot unui astfel de bărbier-chirurg îi datorăm prima încercare de operaţie pe creier, aşa-numita trepanaţie.
Rodrigo nu era, se pare, prea talentat la operaţii. La un moment dat este nevoit să plece împreună cu familia la Valladolid, pentru a scăpa de creditori, dar este prins şi încarcerat. Cu mare greutate reuşeşte să plătească o parte din datorii prin vânzarea propriilor bunuri şi este salvat doar de moartea tatălui său, care îi lasă o moştenire suficient de mare pentru a fi eliberat din închisoare.
Studii şi război
Cervantes a studiat sigur la o şcoală iezuită, dar nu avem mărturii că şi-ar fi încheiat studiile universitare. Ştim, în schimb, că a reuşit să participe la diverse cursuri la Valladolid, Madrid şi Sevilla. La Madrid a fost remarcat de profesorul de gramatică Lopez de Hoyos, care i-a publicat trei poezii într-o colecţie editată de el. Cervantes va fi nevoit să fugă din ţară şi să se stabilească în Italia datorită unui duel cu Antonio Sigura. Un astfel de comportament nu era pe placul regelui Filip al II-lea şi, de teama pedepsei, Cervantes se retrage la Roma. Aici ia contact cu bogata cultură italiană. Poemele scrise Ariosto şi Leon Hebreul îl inspiră şi îl determină să citească tot mai mult. Tot aici îşi începe propriu-zis cariera literară, dar intră totodată şi în armată. Începând cu 1570 se îmbarcă pe galera Marquesa, sub comanda lui Diego de Urbina, şi participă la marile bătălii ale vremii. Prima dintre ele este celebra încleştare de la Lepanto (1571). Într-un raport întocmit opt ani mai târziu se preciza: „Când se putea zări deja armata turcă, în bătălia navală numită, numitul Miguel de Cervantes se simţea rău şi avea febră, iar numitul căpitan... şi mulţi prieteni ai lui i-au spus, că dacă era bolnav şi avea febră, să rămână în camera sa de pe galeră; şi numitul Miguel de Cervantes a răspuns că ce s-ar spune despre el, şi că nu asta ar trebui să facă, şi că preferă să moară luptând pentru Dumnezeu şi pentru rege, decât să rămână sănătos ascunzându-se... Şi s-a luptat plin de curaj cu numiţii turci în numita bătălie, în locul unde se dezîmbarcase, ascultând ordinele căpitanului, împreună cu alţi soldaţi. Şi odată terminată bătălia, ştiind don Juan cât de bine luptase numitul Miguel de Cervantes, i-a crescut onorariul cu patru ducaţi... Din acea bătălie navală a ieşit rănit de două săgeţi, în piept şi în mână, rămânând ciung“. De atunci a primit porecla „ciungul de la Lepanto“. În realitate nu rămăsese ciung, doar avea mâna stângă uşor anchilozată, datorită secţionării unui nerv. Această infirmitate oarecum modestă nu l-a împiedicat să lupte în continuare, reuşind să rămână la fel de viteaz şi în bătăliile de la Navarino (1572), şi în campania din Tunisia (1573).
Prizonierul din Alger
Pe 26 septembrie 1575 atât Miguel, cât şi fratele său Rodrigo au fost capturaţi de piraţii turci pe când încercau să se întoarcă în Spania. Au fost apoi vânduţi ca sclavi în Alger, de unde Rodrigo se va întoarce de-abia peste un an, iar Miguel, peste cinci. A avut nu mai puţin de patru tentative de evadare, fiecare soldându-se cu un eşec. De fiecare dată a refuzat să-şi trădeze complicii, suportând greutatea pedepselor fără a se lăsa intimidat de ameninţările guvernatorului turc în subordinea căruia fusese dat. De-abia în 1580, prin operaţiunea a doi fraţi iezuţi care se aflau în trecere, s-a plătit răscumpărarea pentru vrednicul soldat. Acesta a fost salvat cu doar câteva minute înainte de a fi îmbarcat pentru Constantinopol. Nimeni nu l-ar mai fi putut răscumpăra de acolo.
Literatură şi familie
Întors acasă, Cervantes începe să-şi plătească datoriile contractate de familia sa pentru plătirea răscumpărării. Reuşeşte să îndeplinească diverse misiuni periculoase în cadrul armatei şi capătă suficienţi bani pentru a putea scăpa de creditorii agasanţi. Pe 12 decembrie 1594, Cervantes decide că a venit vremea să se însoare. Soţia sa, Cătălina, era o femeie tânără, fără o avere considerabilă. După doar doi ani, cei doi se separă. Pentru Cervantes, ca şi pentru Don Quijote, Dulcineea potrivită (personaj feminin al romanului) exista probabil doar în închipuire. După acest eşec matrimonial, Cervantes se retrage la Sevilla, unde îndeplineşte funcţia de perceptor de impozite. După câţiva ani este acuzat de fals în acte şi întemniţat. În închisoare va începe să scrie despre Don Quijote. După eliberarea sa, va mai trăi ceva timp, suficient pentru a termina o creaţie ieşită din comun şi plină de savoare. Pe 22 aprilie 1616 deceda la Madrid un scriitor inegalabil.
Tâlcul nebuniei
Atât Miguel de Unamuno, cât şi Jose Ortega y Gasset au scris un comentariu al romanului lui Cervantes. Opera aceasta este inspiratoare şi în prezent datorită criticii reale a viciilor atât de întâlnite şi astăzi. Nu conţinutul, iar uneori nici forma nu sunt cele care diferenţiază operele trecute de cele actuale. Ceea ce le diferenţiază, însă, este sinceritatea. Estetismul nu a prevalat niciodată asupra adevărului în opera unui Cervantes, Shakespeare sau Dante. Dacă logica ar întrece raţiunea inimii, atunci sfârşitul spiritualităţii nu ar fi departe şi lucrurile din jurul nostru ar părea lipsite de sens. Chiar şi nebunia.
„Nimănui nu-i pasă de nimic. Iar când se iveşte câte cineva care încearcă să vânture de unul singur o idee sau alta, cutare sau cutare problemă, se spune că face totul din interes, din sete de faimă sau din dorinţa de a se face remarcat. Până şi nebunia şi-a pierdut la noi înţelesul. Până şi despre nebun cred şi spun că e cu tâlc şi socoteală astfel. Cât despre raţiunea smintelii, apoi de asta nu se îndoieşte nici unul dintre toţi netrebnicii aceştia. Dacă domnul nostru Quijote ar învia şi-ar veni iar în această Spanie a lui, ei ar umbla să caute nobilelor sale rătăciri un gând ascuns. Dacă cineva dă în vileag o samavolnicie, osândeşte o nedreptate, înfierează o mârşăvie, se-ntreabă robii: «Ce-o fi vrând cu asta? Ce urmăreşte?». Uneori ei cred şi spun că o face ca să i se închidă gura cu aur, alteori că din porniri mârşave şi patimi josnice, din răzbunare şi invidie, sau că nu vrea decât să işte zarvă ca să se vorbească despre el, din înfumurare; ba chiar ajung să spună că o face ca să petreacă şi să-şi omoare vremea, aşa, în chip de distracţie. Mare păcat că atâtor de puţini le arde de asemenea discuţii“ (Miguel de Unamuno, Viaţa lui Don Quijote şi Sancho, pp. 13-14).
Miguel de Unamuno a observat un lucru important: oamenii de astăzi sunt atât de bănuitori, încât o reapariţie a unui Don Quijote ar fi descifrată imediat, fără ca persoanele din jur să admită necesitatea unei schimbări. Societatea are nevoie de progres, de o schimbare continuă, altfel, oricând poate apărea primejdia osificării: logica ridicată la rang de raţiune supremă. Logica însă, ucide, şi, aşa cum ne transmite Cervantes, îţi este mai de folos să fii nebun decât să îţi transformi raţiunea în sabie.
