În fiecare an, pe 30 martie şi în a patra duminică din Postul Mare, Biserica săvârşeşte pomenirea Sfântului Cuvios Ioan Scărarul, egumenul Mănăstirii Sinai. Prin scrierea sa cea mai importantă, acest smerit cuvios egumen ne pune la dispoziţie treptele vieţuirii ascetice, asemenea unei scări ca aceea visată de Patriarhul Iacov, care îl pot îndrepta pe creştin la „starea bărbatului desăvârşit“.
Intrând pe poarta Mănăstirii Suceviţa, singura mănăstire din nordul Bucovinei care şi-a păstrat şi pictura exterioară pe peretele nordic, ne întâmpină scara Sfântului Ioan de la Muntele Sinai. Imaginea este covârşitoare şi, deşi nu este singura, ea umple aproape totul de pe acel perete. Felul în care au ales să picteze iconarii Suceviţei această scară este aproape unic, pentru că îngerii care îi ajută pe cei care urcă scara virtuţilor umplu cerul de deasupra lor, spre deosebire de demonii de dedesubt, care, unul câte unul, tot încearcă să-i tragă pe oameni către rău. Aşadar, în viziunea iconarilor, cerul este plin de îngeri care îl susţin pe omul hotărât să se lepede de sinele căzut şi să apuce calea urcuşului, deloc facil, al duhovnicescului care duce spre uşa raiului, acolo unde aşteaptă Hristos cu braţele deschise.
Atunci când se trezeşte la realitate din visul uitării de sine şi al autosuficienţei, atât de obişnuit mai ales în zilele noastre, omul se întreabă, în mod firesc, pe ce drum să o ia şi încotro să se îndrepte? În acest drum sau, mai bine zis, în acest urcuş al lui, omul credincios este ajutat de preotul duhovnic, care are la îndemână mai multe îndrumare, dintre care cel mai cunoscut şi potrivit este cunoscuta scriere a Sfântului Ioan, numită „Scara urcuşului dumnezeiesc“.
Ce înseamnă urcuşul duhovnicesc pentru omul contemporan? Poate el, în condiţiile vieţii de astăzi, să realizeze acest urcuş? Iată doar două întrebări la care trebuie să răspundă fiecare dintre cei care gândesc şi simt creştineşte. A te lepăda de propriile porniri, obişnuinţe, tabieturi şi a te lăsa în voia altcuiva (stareţul, duhovnicul) reprezintă o adevărată provocare pentru noi. Viaţa şi scrierea principală a Sfântului Ioan Sinaitul ne sunt de mare ajutor în această privinţă şi o parcurgere atentă a „Scării“ ne poate da multe răspunsuri privind mişcările sufleteşti din noi, pe care le considerăm atât de fireşti şi obişnuite, încât suntem încredinţaţi că nu sunt patimi sau porniri răutăcioase, care ne fac în primul rând nouă înşine viaţa atât de amară, ci lucruri obişnuite.
Pentru Sfântul Ioan, egumenul din Sinai, lucrurile nu au fost atât de simple, el nevoindu-se mult timp în acel deşert plin de pericole. Dar tocmai de aceea el este astăzi un model pentru noi, iar scrierea sa - ghid pentru orice credincios care doreşte să pună început bun mântuirii sale.
Treptele virtuţilor
Sfântul Ioan a trăit în a doua parte a secolului al V-lea şi prima parte a secolului al VI-lea şi s-a nevoit, din tinereţe, în locurile pustii din apropierea Mănăstirii Sinai, care mai apoi avea să devină Mănăstirea „Sfânta Ecaterina“. După multe decenii de însingurare şi lupte cu propriile patimi, el a fost chemat şi chiar silit să devină egumen al Mănăstirii Sinai, pentru a-i ajuta şi pe ceilalţi monahi să meargă pe drumul cel drept. Scrierea sa, cunoscută şi sub numele „Cuvinte ascetice“ sau „Tablele duhovniceşti“, a fost scrisă la rugămintea unui alt egumen, cuviosul Ioan din Mănăstirea Rait. În dialog cu acel egumen, Sfântul Ioan a mai scris două lucrări, una despre importanţa duhovnicului pentru ucenic, iar alta, o scrisoare, în care egumenul sinait spune că va trimite „Scara“ la Rait, pentru ca să nu „cadă din cauza neascultării“.
Deşi compusă la cererea unui egumen, pentru folosul sufletesc al monahilor, această scriere se potriveşte, bineînţeles, oricărui creştin care are ca scop urcarea pe scara virtuţilor.
„Scara“ este compusă din 30 de capitole, fiecare corespunzând unei virtuţi sau patimi. Capitolele sunt independente, dar se află în legătură unul cu celălalt, constituindu-se într-o ierarhie a vieţii duhovniceşti. Primele trei capitole definesc viaţa monahală, vorbind despre lepădarea lumii, desprinderea de obişnuinţele lumeşti şi în-
străinarea de bunăvoie. În următoarele capitole sunt descrise virtuţile principale (ascultarea, pocăinţa, amintirea de moarte, plânsul) pe care trebuie să le dobândească monahul, dar şi unele patimi (mânia, deznădejdea, lăcomia, mândria ş.a., în capitolele 8-23) pe care acesta trebuie să le biruiască. Roade ale luptei celei bune sunt numite de Sfântul Ioan Scărarul simplitatea, smerenia, discernământul, care îl conduc pe ascet spre treptele mai înalte ale tăcerii, rugăciunii, despătimirii şi iubirii (cap. 30). Scara duhovnicească nu are o ultimă treaptă, pentru că dacă omul ajunge la iubire, atunci, după cum spune însuşi Sfântul Ioan, „înaintând în ea, niciodată nu ajungem la sfârşit, nici în veacul acesta, nici în cel viitor, adăugând lumină la lumină“ (cap. 26; 2, 38).
„Aşa cum focul arde şi mistuie vreascurile, la fel şi lacrima curată spală toată necurăţia“
Sfântul Ioan Scărarul sfătuieşte pe omul care doreşte să înceapă urcuşul spre vârful muntelui, adică la Hristos, să fie ca pruncii, dând dovadă de nerăutate şi neprihănire.
În „Scară“, Sfântul Ioan vorbeşte mult despre lacrimile de pocăinţă. El spune: „Tot aşa cum focul arde şi mistuie vreascurile, la fel şi lacrima curată spală toată necurăţia, lăuntrică şi exterioară“. Despre puterea rugăciunii sale aflăm din vieţuirea lui. Sfântul Ioan avea un ucenic pe nume Moise. Odată, el i-a spus ucenicului să aducă în grădină pământ pentru a sădi legume. Împlinind ascultarea, Moise a obosit din cauza căldurii şi, la un moment dat, s-a culcat la umbra unei stânci mari. Sfântul Ioan se afla atunci în chilie şi se odihnea, după rugăciune. Dintr-odată, i-a apărut în faţă un bărbat care l-a trezit şi i-a reproşat: „Ioane, de ce te odihneşti aici liniştit, în timp ce Moise e în mare pericol?“ Sfântul Ioan s-a sculat imediat şi a început să se roage pentru ucenic, pentru că nu ştia exact unde se află. După ce s-a întors Moise, Sfântul Ioan l-a întrebat dacă nu a păţit ceva în ziua aceea. Ucenicul a spus: „Nu, dar am fost într-un mare pericol. Era să fiu strivit de un mare bolovan care se rupsese dintr-o stâncă, sub care mă culcasem la amiază. Din fericire, am visat că mă chemi, m-am trezit şi am fugit spre mănăstire, timp în care am auzit în spatele meu cum s-a prăbuşit piatra peste locul unde dormeam mai devreme…“
Despre modul de vieţuire ascetică al Sfântului Ioan se cunoaşte că el mânca doar ceea ce nu era interzis de rânduiala mănăstirească, dar toate acestea moderat. Dormea nopţile, deşi nu mai mult decât era nevoie pentru păstrarea forţelor, ca nu cumva prin trezvia neîncetată să dăuneze minţii. „Nu am postit fără măsură, spunea Sfântul Ioan, şi nu am făcut privegheri fără măsură, nu dormeam pe pământ, dar mă smeream… şi Domnul m-a mântuit degrabă.“ Este remarcabil un alt exemplu din viaţa Sfântului Ioan: fiind văzător cu duhul şi înţelepţit de o experienţă duhovnicească deosebită, el îi învăţa cu dragoste pe toţi cei care veneau la el, îndrumându-i spre mântuire. Dar atunci când au venit unii care, din zavistie, îl acuzau pe Ioan de vorbărie multă, zicând că aceasta ar fi semn al slavei deşarte, Sfântul Ioan a luat asupra sa votul tăcerii, ca să nu dea motive de discuţii contradictorii. Aşa a tăcut timp de un an de zile. Invidioşii au recunoscut atunci că s-au înşelat şi l-au rugat pe cuvios să nu-i lipsească de folosul convorbirilor duhovniceşti cu el.
