O geografie duhovnicească a Rugului Aprins: Mănăstirea Antim

Dincolo de definițiile clasice, în perspectiva istoriei și antropologiei religiilor, simbolul este o ambasadă a celor de Sus în lumea noastră, o ambasadă a sacrului în profan.

Ce este o ambasadă din perspectivă politică în istoria contemporană? Un mic spațiu, clar delimitat, situat pe teritoriul unei țări, spațiu care aparține unei alte entități statale. Spre exemplu, Ambasada Franței în România: dacă treci înăuntru, dincolo de gardul ori zidul care delimitează spațiul ambasadei, ești deja în Franța, chiar dacă aceasta se petrece în București...

Viul simbolului nu este cu nimic mai prejos în teoriile politice, comparativ cu alte științe sociale ori cu istoria religiilor. Liderii și actorii politici au înțeles încă din vremuri imemoriale că puterea unui simbol care aparține adversarului trebuie diminuată, dacă nu total distrusă, astfel încât de-a lungul istoriei cucerirea unui teritoriu a însemnat automat și diminuarea puterii simbolice de ordin religios, în special.

Felul în care sunt gestionate în lumea contemporană rănile rămase deschise ale unor simboluri de ordin sacru aflate pe teritorii asimilate, uneori de sute sau chiar mii de ani, ne vorbește despre forța, dar și despre gradul de civilizație la care ajunge o anume entitate politică. Cu alte cuvinte, acolo unde o țară ges­tio­nea­ză cu înțelepciune simbolul
politico-religios cucerit cine știe
când - în respectul unei anume comunități dominate, dar vii, care încă gestionează liber acel simbol -, se arată puterea reală a acesteia.

Dar simbolul intră într-o formă de hibernare („adormire”) atunci când nu este animat de ritual. Într-o lucrare clasică, David Kertzer demonstrează că, în pofida amneziei lumii contemporane, ritualul și simbolul (politice) continuă să fie vii: „Nu numai că politica devine mai puțin dependentă de rit și simbol pe măsură ce societatea devine tot mai complexă, dar îndrăznesc să afirm că teza contrarie este cea mai verosimilă. Trăind într-o societate care se extinde mult dincolo de percepția imediată, nu reușim să ne înțelegem entitățile politice decât prin mijloace simbolice” (vezi volumul Ritual, politică și putere, Ed. Univers, București, 2002, p. 20).

Nenumărate spații ale unor conflicte cronicizate de mii de ani, de la orașul Ierusalim până la entități politice a căror soartă a suferit mutații dramatice în veacul XX, precum Tibetul, constituie tot atâtea laboratoare din care măcar cercetătorul are de învățat uimitoare și binefăcătoare lecții. Căci, ne demonstrează istoria, actorul politic nu învață decât accidental lecțiile trecutului, fiind predispus la repetenție...

Acestea se petrec și în cazul Catedralei Sfânta Sofia, de pildă - uriaș simbol al creștinismului (răsăritean). Sau, mai aproape de noi, în cazul Catedralei Naționale, dar și privitor la Mănăstirea Antim (București). Catedrala Națională este deja un simbol cu uriașe încărcături social-politice, ecleziale, teologice. Mănăstirea Antim din Capitală este, prin construcție, un simbol plin de bogate semnificații, care au fost sporite în mod fericit de înflorirea acolo, în anii ’40 ai secolului trecut, a ceea ce avea să devină, în timp, fenomenul cultural-duhovnicesc intitulat „Rugul Aprins al Maicii Domnului”.

Despre această simbolistică vom scrie mai departe, în continuarea articolelor noastre dedicate unei geografii duhovnicești a Rugului Aprins, în care am vorbit deja despre Mănăstirea Cernica (Ziarul Lumina, 5 martie 2025) și despre Mănăstirea Rarău (Ziarul Lumina, 23 iulie 2025).

Întrucât despre ctitoria Sfântului Mitropolit Antim, a cărei primă sfințire s-a petrecut în 20 iulie 1715, s-a tot vorbit, voi insista asupra unor scrieri - unele puțin cunoscute -, adevărate lecții de hermeneutică (decriptare) simbolică a așezământului cu hramul „Tuturor Sfinților”.

În cel mai valoros volum dedicat Rugului Aprins, apărut până astăzi, reeditat recent, Timpul Rugului Aprins (Ed. Humanitas, 2025), semnat de părintele profesor Andrei Scrima, întâlnirea cu geografia sacră a Mănăstirii Antim este descrisă astfel: „Al doilea drum [dincolo de cel de ordin fizic - notă MV] nu era destinat descoperirii decât «după aceea», odată ajuns la capătul lui: trecea prin nestrăbătut. Deschis doar celui ce, fie și neștiut, îl pre­sim­țea, el nu se lăsa parcurs decât o singură dată: întâia oară. Ruptură, am putea spune, trecere dintr-o orbită exterioară spre mai adânc. Dezmeticit, te regăseai în fața aceleiași bolți, la intrarea mănăstirii. Dincolo de intrare, incinta. Centrată pe sanctuarul-ctitorie al lui Antim Ivireanul, spațiul nu era atât «ocupat», cât semnificat. Ritmul, discret, dar perceptibil, între centru și circum­fe­rință - zveltețea celor două turle nu era desigur străină acestei impresii - impunea treptat simțămân­tul unei elevații, al unei libertăți reînviate...” (pp. 130-131).

Și, mai departe, părintele A. Scrima meditează asupra înțelesurilor generoase ale hramului mănăstirii: „Ceea ce în mod curent socotim drept sărbătoarea sa patronală constituie, foarte precis, un cifru, realizând comunicarea între domeniul finitudinii și Infinitul viu. În cazul acestui sanctuar, oarecum testamentar, alegerea hramului asuma cert, pentru figura singulară care a fost Antim Ivireanul, o semnificație «fără pereche». Ne îngăduim deci să insistăm o clipă, cu atât mai mult cu cât termenul Tuturor Sfinților nu ține, în primul rând, de evlavie, ci de o noimă riguroasă, deci de o anume cunoaștere - dezvăluită în scandarea liturgică a tradiției răsăritene, manifestată în rituri și celebrări menite nu doar să fie oficiate, ci să poarte înțelegerea spre mai adânc (sau mai înalt). «Rânduiala» Întrupării Logosului - celebrată între Naștere și Epifanie - culminează în marele timp al Învierii. Ciclul hristic se împlinește prin deschiderea ciclului Spiritului (Penticostarul), încununat în Duminica Pogorârii Duhului Sfânt (Cincizecimea).

Astfel se încheie ceea ce textul neo­testamentar numește «iconomia Tainei dumnezeiești celei ascunse»; se încheie, dar nu se închide. Duminica imediat următoare marchează, în ritmul liturgic, Duminica Tuturor Sfinților: noua deschidere spre revărsarea universală a Duhului, un fel de «Pleromă cosmică» fără deosebire de «rasă, naționalitate sau religie». Nimic excesiv în acest fel de a vorbi: noua deschidere are drept orizont eschatologia.

Duminica următoare celei a Tuturor Sfinților este, în fapt, ultima Duminică a lumii, Eschatonul. Iată deci ce se poate «citi» în numele pecetluit pe ctitoria sa de acest singular personaj: Antim din Iviria” (pp. 132-133).

Amintirile, decriptările părintelui Andrei Scrima, publicate pentru prima oară în anul 1996, cu contri­buția esențială a doamnei Anca Manolescu - care a îngrijit majoritatea scrierilor monahului - și a domnului Andrei Pleșu, au astăzi valoare de document. De aici și necesitatea de a fi studiate cu acribie, chiar dacă uneori nu sunt lesne de înțeles.

Acesta este creuzetul în care încet-încet a luat naștere Rugul Aprins, mai ales dacă vom lua în considerație, am adăuga noi, întâlnirile și conferințele studenților creștini petrecute cu peste un deceniu mai devreme în același spațiu. Mai exact, la sediul ASCR (Asociația Studenților Creștini din România), condusă de câteva viitoare perso­nalități ale Rugului Aprins precum Sandu Tudor, Mircea Vulcănescu și Paul Sterian, sediu aflat cândva în actuala splendidă clădire-palat a Bibliotecii Sfântului Sinod...

Profesorul și monahul Andrei Scrima împlinește descrierea acestei geografii duhovnicești astfel (p. 143): „ctitoria bucureșteană, lângă a cărei prezență tutelară avea să primească chip Grupul de la Antim, departe de a se mărgini la rostul ei de «clădire rânduită în incintă mănăstirească», își dezvăluia semnele ce-i fuseseră încredințate, între ascuns și aparent, de către enigmaticul său fondator. Se întâmpla așa, deoarece privirea nou-veniților se purta - ca adeseori la începuturi: un fel de har auroral - spre partea de invizibil a ceea ce e văzut”...