Mahalalele Bucureştilor sunt descrise cu mult farmec de Gheorghe Parusi în cartea sa "Cronica Bucureştilor". Autorul a avut ispiraţia de a aduna mai multe mărturii şi documente despre aceste locuri, presărate cu amintiri personale: "Cele mai multe dintre paginile acestea "afectuoase" descriu mahalalele Bucureştilor aşa cum arătau ele la începutul veacului XX: Ţepeş Vodă, Popa Nan, Ştirbei Vodă, Silvestru, Toamnei, Izvor ş.a.".
Localizarea este firească pentru că acolo se desfăşoară adevărata viaţă a oraşului. Centrul, impersonal şi cosmopolit, e uşor supus schimbării. În centru palpită viaţa "oficială", cea culturală şi gazetărească, ţâşnesc ultimele noutăţi şi au loc distracţiile mondene. "Micul Paris" - despre care se vorbea cu oarecare îndreptăţire, dar şi cu destul snobism înainte de război şi de care se face atâta caz azi - aici trebuie căutat. Centrul îşi are, desigur, importanţa lui şi propria lui istorie.
Termenul a căpătat în timp conotaţii peiorative, dar îl folosesc aici cu înţelesul lui dintâi, acela de subîmpărţire administrativ-teritorială a urbei. Mahalalele bucureştene erau populate de o lume pestriţă. Mai peste tot, locuitorii se deosebeau prin cultură, poziţie socială, avere. Foarte puţine mahalale aveau o structură socio-umană unitară, iar acestea se situau, de regulă, la poli opuşi: să zicem, Dionisie Lupu-Ferentari, Cotroceni-Pantelimon, Calea Victoriei-Vitan. În cele mai multe dintre cartierele bucureştene găseai oameni din toate categoriile posibile, ceea ce atenua contrastele. Se aflau în aproape oricare mahala doctori, profesori, funcţionari, avocaţi, negustori, meseriaşi de tot felul şi "casnice", căci acesta era statutul majorităţii bucureştencelor până după cel de-al Doilea Război Mondial.
Mahalaua a fost mai conservatoare decât centrul
Diferenţele sociale şi de educaţie - şi, prin urmare, cele legate de obiceiuri şi de stilul de viaţă - nu făceau imposibilă comunicarea. Dimpotrivă, oamenii găseau întotdeauna cale de înţelegere şi loc de bună convieţuire. Tocmai de aceea mahalaua a fost mai conservatoare, şi-a păstrat mai bine propriul ritm şi un tradiţionalism molcom, care i-a furnizat mereu oraşului o a doua sa faţă - mai umană, mai generoasă, cel mai adesea rezervată "cunoscătorilor" şi rezistentă la "venetici".
După Constantin C. Giurescu, "primele mahalale se constituie în jurul unor biserici înălţate în vecinătatea Curţii domneşti: Sf. Gheorghe Vechi şi Nou, Stelea, Sfântul Ioan cel Mare, Sfinţii Apostoli, Enei ş.a. Erau, de fapt, enorii ale bisericilor, căci termenul de "mahala", arab la origine, dar preluat din turcă, este folosit pentru prima oară abia într-un hrisov din 18 iunie 1626 de la Alexandru Coconul (1623-1627)". Oraşul se extinde, nu mai e un simplu sat, poate şi din cauză că domnitorii veneau cu tot alaiul de slujitori şi de boieri, creditorii şi meşteşugarii urmând pe toţi aceia care le puteau aduce un profit.
Cei care se stabilesc aici îşi cumpără pământ, îşi construiesc case şi grădini. Terenurile înverzite ale Bucureştiului capătă o altă faţă acum, când locuinţele se înmulţesc şi datorită domnitorilor Radu cel Frumos, Laiotă Basarab cel Bătrân, Basarab cel Tânăr, zis Ţepeluş, Vlad Călugărul, Mircea Ciobanul: "Până la 1692, când Brâncoveanu va deschide un nou drum către proprietăţile sale de la Mogoşoaia, viaţa oraşului se învârtea mai cu seamă în jurul Curţii domneşti. Trebuie că era o viaţă destul de activă de vreme ce încă din 1660, sub Gheorghe Ghica, Bucureştii deveniseră capitală statornică a Valahiei, chiar dacă Brâncoveanu (1688-1714) obişnuia să petreacă lungi răstimpuri la Târgovişte, departe de ochiul turcului (aceasta a şi fost una din acuzele ce i s-au adus înainte de uciderea sa sălbatică din august 1714)."
Oraşul se extinde în secolele următoare, iar mahalalele, grupate de obicei în jurul bisericilor, sporesc, iar în interiorul lor se dezvoltă noţiunea de apartenenţă la o comunitate, sentiment dat şi de tradiţiile pe care le rânduieşte şi le sărbătoreşte biserica: botezuri, cununii, înmormântări sau alte evenimente importante la care locuitorii nu lipseau. Diferenţele dintre mahalale erau date de rangul şi etnia majorităţii: "Nou-veniţii, recrutaţi de regulă din sărăcimea satelor din jurul Bucureştilor, dar şi din regiuni mai îndepărtate, se aşezau la marginea oraşului, dincolo de limitele legiuite de stăpânire şi marcate grijuliu de aceasta cu cruci ori cu pietre de hotar. Îşi încropeau o casă din chirpici sau de paiantă, ori un simplu bordei, îşi căutau o slujbă (rugându-se uneori: "Dă, Doamne, să nu găsesc!") şi trăiau ca vai de lume, cu speranţa unor zile mai bune. Se aşezau acolo ca să scape nu atât de ochiul sever al autorităţilor, cât de buzunarul lacom al fiscului. Iar autorităţile comunale mutau după o vreme barierele dincolo de aceste locuinţe improvizate ale proaspeţilor bucureşteni nu din milă creştinească, ci de grija zisului buzunar, mai mereu gol. Şi aşa se procopseau Bucureştii cu încă o mahala!" Satele din jurul Bucureştiului încep să se dizolve pe rând: Grozăveşti, Cărămidarii de Sus şi de Jos, Sârbi, Olteni, Broşteni, Văcăreşti, Măicăneşti, Griviţa, Crângaşi, Giuleşti, Andronache, Balta Albă, Dudeşti, Cioplea, Berceni etc.
Iată o mărturie de la 1836: "Dar, ceea ce constituie o caracteristică a Bucureştilor şi Iaşilor, făcându-le să nu semene cu oraşele europene pe care încearcă să le imite, ceea ce surprinde imediat pe un străin este diferenţa dintre locuinţe. Închipuiţi-vă câteva cătune amărâte de-ale noastre, în mijlocul lor câteva palate elegante, fără nici o locuinţă care să facă trecerea dintre palat şi cocioabă; când sat, când oraş: iată ce sunt Iaşii şi Bucureştii. Magherniţa cea mai murdară, proptită de cea mai frumoasă casă; plecaţi dintr-o casă care aminteşte de cele mai distinse clădiri pariziene, vă ciocniţi de o şandrama din lemn şi mergeţi pe un drum prost pavat, cu praf sau noroi până dincolo de glezne. Când vorbesc de praful sau noroiul până la glezne, asta înseamnă să mergi pe jos, fiindcă şi la Bucureşti, şi la Iaşi se merge numai cu trăsura: picioarele sunt de prisos; trăsurile, dimpotrivă, o necesitate, nicidecum un moft sau o plăcere. Trăsura este singurul mijloc de a scăpa de norii de praf, vara, sau de mormanele de noroi, iarna. În plus, trăsura indică faptul că eşti un om normal. Să mergi pe jos e ca şi cum ar fi la noi să mergi desculţ. Numai oamenii de rând merg aşa; or, cui îi convine să fie un sărăntoc într-o ţară în care nu există a treia stare şi nici burghezie?" (Vărzaru, pp. 60, 61: Girardin).
Ştirile "se lăţeau"
Viaţa socială se emancipează în timp şi ritmul rural al Bucureştilor este depăşit. Mircea Constantinescu în cartea sa "Cum îndemult bucureştenii petreceau" face un portret interesant: "Este ştiut, acum un secol şi mai bine, ştirile şi părerile se lăţeau, iar nu se difuzau. Asta pentru că dominau la noi izvoarele gurale, mass-media abia se întrupa în câteva foiţe concepute ca la Paris şi tipărite în straie etimologiste. Iar novele, câte fost-au umblau mai cu seamă despre criminali, negustori, sinucigaşi şi despre sus-aşezaţii vremii, între care cititorul mai făcea confuzie, nu fără tâlc - în nici un caz despre orice terchea-berchea şi maţe-fripte."
