Octav Băncilă, pictorul ţărănimii oropsite

Cunoaştem cu toţii tablouri de Nicolae Grigorescu, Ion Andreescu, Nicolae Tonitza, Ştefan Luchian, Camil Ressu, Francisc Şirato, Ştefan Dimitrescu sau Octav Băncilă în care sunt arătate aspecte ale vieții de la sat. Dintre toţi aceşti artişti, Octav Băncilă (1872-1944) a schimbat pentru totdeauna felul de a picta universul rural, întrucât a redat cu realism aspectele dure ale lumii rurale, atrăgând atenţia că la sat nu există doar romanticele care trase de boi sau fetele visătoare sub cerdacuri. Anul 1907 l-a impulsionat să arate lumii ţăranii revoltați, care îşi cereau cu hotărâre drepturile sociale.

Criticul de artă Dan Caragea punctează câteva dintre calităţile artistice ale lui Octav Băncilă: „Este cel mai de seamă reprezentant al realismului social în pictura românească. Format la școala socialistă a ideilor sfârșitului de veac XIX, Băncilă dovedește tenacitate, perse­verență și coerență în tendin­țele exprimate în arta sa. A fost pictorul țărănimii oropsite și împilate, dar și al proletariatului ce se adăpostea în mahalalele orașe­lor. A surprins omul umil în trăirea sa cotidiană, considerând că artistul trebuie să fie, înainte de toate, o conștiință critică a vremii”.

Pictorul Răscoalei din 1907

Supranumit „pictorul Răscoalei de la 1907”, artistul născut la Botoşani în 1872 îşi merită din plin supranumele, întrucât a realizat o serie întreagă de tablouri pe tema răscoalei ţărăneşti de la început de secol XX. Mulţi dintre noi îşi mai amintesc poate că în manualele de limba și literatura română de ciclu gimnazial din perioada comunistă existau niște picturi celebre redate la finalul acestora pentru îmbogățirea culturii generale a elevilor, iar între acele fotocopii se afla și pictura „1907” de Octav Băncilă. Acel tablou, care esențializează în el toată revolta și furia țărănilor români obidiți de-a lungul veacurilor, reuşeşte să transmită prin culori ceea ce transmite în plan literar poezia „Noi vrem pământ” a lui George Coşbuc.

Înainte de a picta seria Răscoalei, Băncilă a înfățișat ţăranii aproape întotdeauna într-o activitate, mereu lucrând ceva. A pictat sute de pânze în care apar ciobani cu oile prin luminișul pădurilor sau pe câmp, țărani secerând și culegând recolta, plugari pe ţarină ori bărbaţi cărând lemne și vreascuri din pădure. Femeile din picturile lui spală rufe, torc fuioare, aduc apă, aruncă năvodul în râu. Multe din picturile lui Băncilă arată prânzul sau cina sărăcăcioase pe care și le puteau permite ţăranii. El nu a căutat idilicul vieții la țară ca predecesorii săi. Realismul muncii şi al luptei cu greutățile vieții a făcut ca tablourile lui Băncilă să rămână nişte documente artistice ale condițiilor în care și-a dus traiul țărănimea acelei perioade.

„Execuţia”, un tablou interzis

Octav Băncilă a început să lucreze primele schiţe cu tema răscoalei în vara anului 1907, iar în decembrie acelaşi an, artistul a expus două tablouri în vitrina unei librării din Iaşi: „1907” (lucrarea se află astăzi la Muzeul Naţional de Artă al României) şi „Înainte de 1907”. A realizat după aceea mai multe uleiuri pe pânză cu această temă. Nu s-au putut identifica până astăzi toate tablourile din ciclul răscoalei, se cunosc doar cele cu titlurile: „Înainte de 1907”, „Cap de ţăran bătrân”, „1907”, „Execuţia”, „Recunoaşterea”, „Înmormântarea”, „Sub escortă”, „După răscoale”, „Blestemul”, „Povestirea răscoalelor”, „La sfat”, „Historia”. Există posibilitatea ca unele să se afle în colecţii particulare necunoscute, altele distruse, iar altele au fost trimise peste hotare. Cert este că Băncilă a pictat la ele între 1907 şi 1909 şi că le-a expus la Ateneul Român în 1909, dar fără vreun succes. Lucrarea „Execuţia” a fost scoasă din galerie de autorităţi, întrucât era proaspătă problema spinoasă a înăbuşirii sângeroase a răscoalelor. Într-un număr din ziarul „România Muncitoare” din 1909 se spune că era o pânză mare, de 2,5 x 2,5 metri, descrisă astfel: „Este una din scenele groaznice ale represiunii sălbatice. În ea, pictorul a prins și a fixat momentul cel mai criminal al orgiei de sânge din 1907. Pe un delușor, înconjurat de alte dealuri înverzite, sub un văzduh înfiorat parcă de lupta dintre norii încruntați, de plumb, și cei însoriți de razele soarelui, acolo e locul de osândă. În față, stă așezat plutonul de execuție, cu arma la ochi, gata să tragă, așteptând comanda ofițe­rului, a cărui sabie strălucește în vânt. Alături sunt trupe aduse să asiste la măcel, să învețe arta de a ucide, să se îmbete de mirosul sângelui cald. În față, stă rândul prizonierilor, stau țăranii aștep­tân­du-și moartea: cruzimea asasinilor și-a făcut o plăcere din a-i ține în gura puștilor cu ochii neacoperiți…” S-a păstrat doar această descriere din ziar, tabloul în sine se pare că a ajuns în America.

Un artist cu vederi politice de stânga

În 1914, Băncilă a avut o mare expoziţie la Ateneu, dar de data aceasta, printre alte zeci de lucrări, au fost admirate şi cele referitoare la 1907. Un an mai târziu, el a ­expus în Bucureşti peste 100 de tablouri şi i s-au vândut aproape toate. Intrase deja în conştiinţa publicului şi a criticilor de artă drept un maestru. După acest an, a pictat scene din viaţa muncitorilor şi a continuat să mai picteze chipuri pitoreşti de ţigani, evrei şi muncitori. Însă vigoarea lucrărilor de până atunci n-a mai atins-o ­niciodată. „Declinul inspi­rației, ­după 1915, dar și înnoirea picturii noastre l-au făcut să-și încheie mai devreme cariera. După moarte, Băncilă va cunoaște o a doua perioadă de glorie, ca precursor al realismului socialist”, consideră criticul de artă Dan Caragea.
Lui Octav Băncilă i se repro­șează vederile politice de stânga, o orientare ideologică de familie, dacă ne gândim că sora pictorului, Sofia Nădejde, era o ferventă luptătoare socialistă. Artistul şi-a împlinit idealul politic în 1919, prin fondarea Partidului Muncitor, împreună cu Constantin Ion Parhon și cu Paul Bujor. Formațiunea a fuzionat însă foarte repede cu Partidul Țără­nesc, iar artistul s-a retras şi, în mod curios, n-a devenit nici­odată membru al Partidului Comunist. Cu toate acestea, ajunşi la putere după moartea lui, survenită în 1944, comuniștii s-au folosit de realismul dur al lucrărilor sale pentru a înfiera burghe­zo-moșierimea.

A învins reprezentarea idilică

Chiar dacă Octav Băncilă a reuşit să ne lase atâtea tablouri în care personajul principal este ţăranul, chiar dacă nimeni n-a avut o empatie mai mare decât el pentru viaţa grea a acestuia, chiar dacă a adus o schimbare în istoria artei plastice româneşti, publicul nu-l preferă înaintea lui Nicolae Grigorescu atunci când vine vorba de picturi din lumea satului. Dan Caragea explică: „În mentalitatea românească, țăranul a fost și continuă să fie tipul uman sempitern. În adâncul nostru, noi ne considerăm și astăzi o națiune rurală care nu și-a părăsit vatra stră­moșească și obiceiurile. De aceea, toată publicitatea turistică, chiar și cea recentă, are mereu în vedere splendori peisagistice, dar și grupuri de fete și băieți rumeni, salubri și zâmbitori din Maramu­reș sau Bucovina. Aceasta este metonimia cu care operăm în imaginar ori de câte ori ne manifestăm narcisismul identitar. Grigorescu este în pictura națională ceea ce Eminescu este în poezie. Întemeietorul. Un car cu boi zdraveni ce merg agale sau portretul unei fetișcane de o mlădiere incredibilă a trupului, cu obrajii parcă smălțuiți ca un urcior, purtând cu o rară delicatețe bluza de borangic, baticul și fota sunt suficiente – împreună cu acele pete măiestre de lumină și culoare − să facă să vibreze generații după generații. Alegoria identității trebuie să fie totdeauna idilizată, clasică și absolut frumoasă. Pe de altă parte, stau sutele de tablouri ale lui Octav Băncilă, dintre care ne aducem aminte (capriciile istoriei!) pe cele realist-sociale, cu calici, cu urgisiți ai vieții, cu anonimi ai trudei câmpului. Nici o națiune, dar mai ales cele închegate în state recente, nu va alege ca imagine de sine, spre mândrie și autoprezentare, o spălătoreasă. Va prefera nimfa.”

Oricâte regimuri politice s-au schimbat de la 1907 încoace, ţăranii au rămas mereu clasa socială cea mai dezavantajată, deşi ei nu se mai revoltă ca atunci şi nici pictorii nu mai deţin puterea de a critica ceva prin arta lor. „Atât cât se poate omenește prevedea, Octav Băncilă va rămâne un reper în pictura noastră, chiar dacă realismul social s-a refugiat astăzi aproape exclusiv în fotografie”, concluzionează criticul de artă Dan Caragea. Într-adevăr, fascinaţia faţă de satul românesc se vede astăzi mai vie ca în orice artă în lucrările unor maeştri fotografi precum Sorin Onişor, Alex Robciuc, Lucian Muntean, Răzvan Voiculescu. Ei şi alţi câţiva ne arată această lume a satului, cu bune şi rele, în fotografii care ne cuceresc pe toţi, inclusiv pe editorii unor mari publicaţii ale lumii.