„Un stâlp, o temelie, un mărturisitor al adevăratei credinţe ortodoxe, dascăl al Bisericii Universale, părintele Iustin Popovici a fost o figură patristică. Avea, locuind în el, cuvântul lui Dumnezeu care-l înflăcăra şi roura deopotrivă, iar această flacără şi rouă se prefăcea în viaţă, în contemplaţii, în urcuşuri dumnezeieşti, în îndumnezeire. Imensa lui ştiinţă, profunda cunoaştere a Scripturii şi a filosofiei profane n-au fost pentru el decât material de construcţie, care n-a vătămat sfinţenia lui.“ Acesta este, succint vorbind, portretul făcut audienţei prezente la înmormântarea părintelui Iustin Popovici, în anul 1979, de către preotul ortodox Ambroise Fontrier. În cele de mai jos, aflaţi despre viaţa şi scrierile acestui părinte sârb contemporan.
Părintele Iustin Popovici (Blagoe, după numele de botez) s-a născut în ziua de 25 martie 1894, de praznicul Bunei Vestiri, într-o localitate din sudul Serbiei, Branie. Prin părinţii săi, Spiridon şi Anastasia, Blagoe provenea dintr-un neam cu vechi tradiţii sacerdotale, timp de şapte generaţii existând în această familie preoţi din tată în fiu.
Tinereţea lui Blagoe s-a desfăşurat în mod firesc, a terminat liceul în 1914, după care a urmat Seminarul din Belgrad, absolvit în ajunul începerii Primului Război Mondial. A participat la luptele din 1914-1915 şi în timpul retragerii armatei sârbe, înfrânte de coaliţia austro-ungară-germană, a ajuns în oraşul Skodar, unde este tuns în monahism de către mitropolitul Dimitrie al Serbiei, primind numele de călugărie, Iustin, după sfântul martir şi filosof, trăitor în secolul al II-lea creştin.
Trimis de mitropolitul Serbiei în Rusia şi în Occident
Însoţit de mai mulţi colegi sârbi, părintele Iustin a fost trimis de mitropolitul Serbiei, pentru o perioadă, la studii în Rusia şi în Europa Occidentală. Astfel, începutul Revoluţiei bolşevice îi prinde pe sârbii noştri la Sankt Petersburg, de unde vor pleca pentru a continua învăţătura timp de doi ani la Oxford, în Anglia. Următoarea destinaţie academică este Atena, unde studiază şi aprofundează în original scrierile Sfinţilor Părinţi şi dogmatica ortodoxă. În 1923, părintelui Iustin îi apare prima carte: „Filosofia şi religia lui Dostoievski“, autor pe care îl vom întâlni deseori în reflecţia teologică şi filosofică a ieromonahului cu nume de filosof. Tânărul sârb leagă prietenie cu profesorul grec Ioannis Karmiris, la care va susţine în 1926 teza de doctorat cu tema: „Problema persoanei şi cunoaşterii la Sfântul Macarie Egipteanul“.
După periplul prin străinătate, părintele Iustin se întoarce în Serbia, unde predă la Seminariile Teologice din Sremski Karlovţi şi Bitolia, unde adânceşte studiile sale de patristică, dogmatică şi Noul Testament. Tot acum elaborează şi studiul său cu privire la gnoseologia Sfântului Isaac Sirul.
Reperele esenţiale în gândirea sa teologică sunt atât vârfurile ascetice ale Filocaliei, Sfinţii Macarie şi Isaac Sirul, precum şi marii teologi ai Bisericii, Sfântul Atanasie cel Mare şi Ioan Damaschin.
„Dogmatica, filosofia Duhului Sfânt“
Pe la începutul anilor 1930, părintele Iustin a publicat primele două volume din Dogmatica sa. Această lucrare îl va promova ca asistent şi, mai târziu, conferenţiar la Catedra de dogmatică a Facultăţii de Teologie din Belgrad, unde aduce o nouă viziune asupra abordării şi înţelegerii dogmelor Bisericii.
Dogmatica apare în gândirea părintelui sârb ca „filosofia Duhului Sfânt“, ea nefiind un rând de concepte sau un sistem de idei speculativ-abstracte, ci jaloane şi expresii ale experienţei spirituale şi ascetice ale Bisericii.
Până la declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial, părintele Popovici a publicat mai multe articole şi eseuri filosofico-teologice cuprinse în volumele: „Abisurile filosofiei“, „Omul şi Dumnezeu-Omul“, Progresul în moara vieţii“, „Dostoievski, Europa şi slavismul“, precum şi un Compendiu de Teologie Elementară.
Venea războiul, şi poporul sârb trăia drama naţiunii ocupate de armatele germane. Ascuns în mănăstiri sârbeşti izolate, părintele şcolit la Oxford nu stă degeaba, aprofundează textele aghiografice, începând seria comentariilor neo-testamentare la epistolele pauline şi ioaneice. După război, ieromonahul Iustin ia poziţie în faţa comunismului, fapt pentru care este arestat, lipsind doar puţin să nu fie executat ca „duşman al poporului“.
Teologul Iustin Popovici şi părintele Cleopa Ilie
Deşi încolţit şi urmărit permanent de forţele de securitate ale statului ateu, părintele Iustin Popovici a creat o şcoală de ucenici cărora le-a îndrumat cu multă atenţie viziunea asupra vieţii şi vremurilor în care trăiau. Astăzi, mulţi dintre discipolii lui sunt vrednici episcopi ai Bisericii Ortodoxe Sârbe: Atanasie Jevtici al Bosniei, Amfilohie Radovici de Munte Negru şi Irinei Bulovici de Bacika. Se ştie, de asemenea, că se cunoştea cu părintele Cleopa. Chiar s-a întâlnit cu părintele Cleopa Ilie de la Sihăstria şi ultimul i-ar fi spus gândul lui de a părăsi România pentru a se stabili în Muntele Athos, mai ales că fusese şi el urmărit şi prigonit de autorităţile comuniste din România. Răspunsul părintelui Iustin a fost următorul: „Sfântul Munte este asemenea unei grădini pline cu flori înmiresmate. Dacă te duci acolo nu faci decât să mai adaugi o floare la acel buchet frumos mirositor. Dar în ţară ce laşi? Rămâi în România şi continuă să îndrumi pe cei fără speranţă, ridică pe cei căzuţi, fii aproape de copiii neamului în care te-ai născut. Şi eu am avut gândul plecării în Athos, dar mi-am dat seama că părăseam ţara care poate avea nevoie de mine“. Datorită acestui sfat, părintele Cleopa a rămas în ţară.
Întoarcerea spre Hristos, eliberarea omului
În toate lucrările şi articolele sale, părintele Iustin Popovici accentuează relaţia dintre Hristos, Dumnezeu-Omul şi omul, creatura Sa. El spune că, prin Întrupare, Dumnezeu Logosul asumă integral omul şi „logositatea“ devine temelia fiinţei umane, baza vieţii şi esenţa persoanei şi a existenţei umane generale. Obârşia noastră este Dumnezeu, de aceea şi fiinţa noastră, viaţa noastră, existenţa noastră, toate depind de Dumnezeu în întregime. Simţirea omului, modul în care el ia contact cu realitatea văzută şi nevăzută a lumii unde trăieşte devine, afirmă părintele Popovici, deplină şi desăvârşită numai atunci când se transformă în simţire de Dumnezeu, în simţire de Hristos, de Duh. „Întorcându-se spre Hristos, spre Logosul divin, simţirea omenească se eliberează de păcat, de nebunie, de absurditate şi de moarte. Iar în acest fel ea revine în sine, la esenţa ei iniţială.
Fără Dumnezeu Logosul ea înnebuneşte, se zbate de una singură, amorţeşte în absurd şi patimi, în deznădejde şi singurătate, într-o veşnică devenire, dar nu cea spre care este destinată. De-divinizată şi de-logosificată, simţirea omenească moare statornic şi totuşi nu poate muri definitiv. Acesta este viermele de care spune Evanghelia că nu doarme şi focul care nu se stinge, adică iadul.“
Moartea trupească în dreptul creştinilor e sămânţa pentru nemurire
Părintele Iustin zugrăveşte admirabil relaţia credinciosului cu Hristos. „Biruind în sine prin Hristos păcatul, omul biruie moartea. Dacă trece o zi şi nu-ţi învingi măcar un singur păcat, recunoaşte că ai devenit şi mai muritor. Dacă îţi vei învinge un păcat, sau două, sau trei, ai devenit cu aceasta mai tânăr, o tinereţe care nu înbătrâneşte, o tinereţe nemuritoare şi veşnică.“
Teologhisind pe marginea temei morţii, teologul sârb spune că, cu cât mai multe păcate are omul, cu atât este mai muritor. Iar dacă omul nu se simte pe sine nemuritor, este limpede că este cufundat cu totul în păcate, în gânduri mioape, în simţăminte moarte. Creştinismul este tocmai chemarea la lupta împotriva morţii până la suflarea cea mai de pe urmă. „Orice păcat constituie o cedare, orice patimă o trădare, orice răutate, o înfrângere. Nu trebuie să se întrebe nimeni pentru ce mor creştinii de moarte trupească. Lucrul acesta se întâmplă pentru că moartea trupului este o sămânţă; se seamănă trup muritor, spune Apostolul Pavel, şi răsare trup nemuritor. Ca şi sămânţa semănată, tot astfel şi trupul se descompune pentru ca să-l vivifice şi să-l desăvârşească Duhul Sfânt.“ Şi moartea lui Hristos are însemnătate în acest sens: pe de o parte, ne arată trupul pe care îl vom primi şi noi după moarte, şi prin Învierea Sa arată că omul nu este destinat morţii, că nu ea are ultimul cuvânt asupra lui. (A.P.)
