Părintele Benedict Ghiuş - învăţătorul celor tineri

Arhimandritul Benedict Ghiuş este una dintre figurile „misterioase” ale Ortodoxiei româneşti. Deşi mare parte din viaţă şi-a trăit-o în mijlocul mulţimilor, el a reuşit, prin discreţie şi modestie, să se „oculteze”, reuşind să trăiască permanent asemenea unui autentic monah. Din această pricină, mărturiile despre viaţa lui sunt destul de puţine, însă toate converg spre conturarea unei efigii de adevărat lider spiritual.

Părintele Benedict Ghiuş s-a născut pe 21 octombrie 1904 în satul Domneşti, comuna Pufeşti, din judeţul Vrancea, primind la botez numele de Vasile. Vocaţia religioasă a tânărului vrâncean s-a manifestat de timpuriu, iar acest lucru i-a orientat pentru totdeauna existenţa. După încheierea în mod strălucit a studiilor teologice la Facultăţile de Teologie din Chişinău şi Bucureşti, părintele Benedict a fost propus pentru o bursă la Facultatea de Teologie din Strasbourg. Studiile din Franţa au fost încununate cu obţinerea titlului de doctor în teologie, Benedict Ghiuş devenind astfel unul dintre cei mai bine pregătiţi teologi din România acelor vremi.

Un tânăr printre tineri

După întoarcerea în ţară, a fost numit prefect de studii la Internatul Teologic din Cernăuţi. În acele timpuri, mulţi dintre studenţii universităţii cernăuţene erau simpatizanţi ai Mişcării Legionare. Asemenea grupuri existau şi la facultatea de teologie. Mitropolitul Bucovinei Visarion Puiu, interesat ca tinerii teologi să nu alunece în afara învăţăturii Bisericii, a permis părintelui Ghiuş să ia parte la unele şedinţe ale cuibului de la internat, pentru ca acesta să vadă dacă nu se discută lucruri care ar putea să afecteze Biserica şi, eventual, să-i ducă pe tinerii studenţi pe calea cea bună.

Prezenţa impunătoare şi totuşi caldă a părintelui Benedict a avut influenţe binefăcătoare asupra tinerilor entuziaşti, dar încă lipsiţi de maturitate. La rândul lui, şi prefectul de studii a fost „contaminat” de încrederea, oarecum naivă, a studenţilor în posibilitatea unei „schimbări la faţă” spectaculoase a României. Acest lucru nu l-a determinat însă să se apropie de Mişcarea Legionară, singura sa „intrare în istorie” fiind în 1940, când, împreună cu călugării Antim Nica, Ioil Babaca şi Nicodim Ioniţă scrie broşura „Înnoieşte-te, noule Ierusalime”. În cuprinsul acesteia „am tratat, spune părintele Ghiuş în cadrul anchetei din 1958, problema unei mai bune organizări a Bisericii pe baza principiilor mistic-religioase şi făceam propuneri în această privinţă”. Textul propus nu era deloc „legionar”, însă răuvoitorii s-au folosit de el pentru a bloca în 1944 validarea părintelui drept episcop de Hotin, deşi fusese ales cu mare majoritate de voturi, iar cei din Basarabia îl aşteptau cu drag, mai ales că doi ani (1938-1940) a activat, cu mult folos, în cadrul Seminarului din Bălţi.

La umbra „Rugului Aprins”

Smerit, tânărul monah şi-a acceptat destinul şi niciodată nu a făcut caz de faptul că, la un moment dat, putea să devină ierarh. Stabilit în cele din urmă în Bucureşti, Benedict Ghiuş se implică în aventura spirituală a „Rugului Aprins”. Iată ce îşi aminteşte părintele Benedict referitor la acest subiect (în „traducerea” Securităţii, din 1958): „Subsemnatul am luat cunoştinţă şi am început să particip la întrunirile «Rugului Aprins», din câte reţin, din anul 1946, la Mănăstirea Antim din Bucureşti.

Ideea acestei forme de activitate religioasă «Rugul Aprins» a fost adusă de preotul Ioan Culâghin, care a venit de la Rostov - URSS, fiind adus în timpul războiului antisovietic de către trupele fasciste şi stabilit la Mănăstirea Cernica.

Întrucât preotul Teodorescu Alexandru (Sandu Tudor) - Daniel, care pe atunci era frate în cadrul Mănăstirii Antim, fusese la muntele Athos - Grecia şi făcuse studii în privinţa acestei activităţi, a devenit conducătorul asociaţiei «Rugul Aprins».

Iniţial, din această asociaţie au făcut parte: Teodorescu Alexandru - Daniel, subsemnatul, preotul Mihail Avramescu, care în prezent are parohie în oraşul Tulcea, profesorul Mironescu Alexandru, preoţii Sofian Boghiu şi Dubneac şFelixţ, care pe atunci erau călugări în cadrul Mănăstirii Antim şi alţi călugări de la mănăstire, pe care nu mi-i amintesc în momentul de faţă.

În cadrul întrunirilor «Rugului Aprins», care au avut loc în perioada 1946-1947 la Mănăstirea Antim, s-a desfăşurat o activitate exclusiv religioasă. La acele întruniri era invitat şi preotul rus Ioan Culâghin, care în cadrul întrunirilor respective făcea comunicări despre experienţa şi trăirea creştină a stareţilor de la Optina şi ne povăţuia şi pe noi cum să realizăm o asemenea experienţă”. Întrebat de anchetator despre ce fel de experienţă este vorba, părintele Ghiuş a răspuns: „Este vorba despre o experienţă duhovnicească, care consta în îndemnul la credinţă, la rugăciune, la disciplină de sine, la muncă, la fapte de dragoste faţă de aproapele şi altele”.

Vicar patriarhal şi profesor la Neamţ

În 1948, din dispoziţia autorităţilor comuniste, activitatea propriu-zisă a asociaţiei „Rugul Aprins” a încetat. Prieteniile şi afinităţile s-au păstrat însă peste ani. Pe 5 februarie 1949, părintele Ghiuş a fost chemat la o nouă slujire, cea de vicar patriarhal, în urma insistenţelor patriarhului Justinian. Mai mult, patriarhul îl dorea pe Benedict Ghiuş episcop plin. Din păcate, lipsa de încredere a guvernanţilor în persoana arhimandritului Benedict a făcut ca activitatea lui în această funcţie să fie de scurtă durată. Şi el, şi celălalt vicar patriarhal, episcopul Partenie Ciopron, au trebuit să demisioneze, la presiunile puterii politice, în cadrul şedinţei Sfântului Sinod din 25 februarie 1950. La scurt timp după acest eveniment nefericit, în martie 1950, părintele Ghiuş a plecat profesor la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ, unde a stat până în ianuarie 1955. Considerat de unii un fel de „exil aurit” al foştilor ierarhi căzuţi în dizgraţia puterii, Seminarul de la Neamţ a constituit, din contra, pentru părintele Benedict, o perioadă de mari bucurii sufleteşti. Aici a regăsit liniştea mănăstirii şi posibilitatea de a fi aproape de tinerii teologi, deoarece niciodată părintele Benedict nu şi-a neglijat vocaţia de învăţător în cel mai autentic sens creştin al cuvântului.

Educaţia religioasă - delict în România comunistă

Tocmai apropierea de tineri a fost cauza care a condus la arestarea şi condamnarea părintelui Ghiuş în 1958. Revenit la Bucureşti în 1955, el a acceptat propunerea prietenului Sandu Tudor, devenit între timp stareţul Daniil de la Mănăstirea Rarău, să se ocupe de un grup de tineri studenţi bucureşteni, doritori să aprofundeze căile credinţei. În chiliile Mănăstirii Plumbuita, la domiciliul profesorului Alexandru Mironescu sau în propria locuinţă, părintele Benedict a continuat pentru o nouă generaţie spiritul „Rugului Aprins”. I-a îndrumat pe studenţi pe căile rugăciunii, dar şi ale comportamentului în societate, îndemnându-i să nu stea departe de colegii lor care nu cred în Dumnezeu, ci să răspundă cu dragoste şi înţelegere la provocările unei lumi devenite tot mai ostilă religiei.

Arestat în noaptea de 13-14 iunie 1958, împreună cu majoritatea membrilor lotului „Rugul Aprins”, părintele Benedict a fost supus unor anchete obositoare şi confruntări dureroase. Principala acuzaţie care i s-a adus părintelui a fost aceea că, în cadrul unor „întruniri subversive”, a făcut „educaţie naţionalistă, antidemocratică” şi, împreună cu ceilalţi membri ai lotului, ar fi purtat „o serie de discuţii duşmănoase, făcând agitaţie contrarevoluţionară împotriva orânduirii de stat democrat-populară din RPR”.

Pentru „vina” că i-a învăţat pe tineri căile lui Dumnezeu, părintele Benedict Ghiuş a fost condamnat la 18 ani de muncă silnică şi 10 ani de degradare civică. A trecut prin închisorile de la Jilava şi Aiud, a muncit din greu la stuf în lagărele din Deltă.

O existenţă în ritmul Rugăciunii inimii

Eliberat în urma decretelor de graţiere din vara anului 1964, a revenit în Bucureşti, unde patriarhul Justinian l-a luat în preajma sa, părintele Ghiuş slujind ani la rândul în Catedrala patriarhală. Trecutul însă nu-i dădea pace. Foşti prieteni, din ţară sau plecaţi peste graniţă, doreau să reia legătura cu el, moment în care „antenele” Securităţii se activau rapid. Orice întâlnire a foştilor deţinuţi politici era privită ca o ameninţare, chiar dacă cei în pricină începeau să se apropie de amurgul vieţii.

Nici după pensionare şi retragerea la Mănăstirea Cernica (din 1975) părintele Benedict nu a scăpat de supraveghere. Abia în 1978 Securitatea hotăra să nu-l mai urmărească pas cu pas, convingându-se în cele din urmă că avea de-a face cu un bătrân bolnav, care nu primea vizite, nu discuta chestiuni politice, singurele drumuri pe care le făcea fiind la biserică. Restul zilelor şi le-a petrecut în aceeaşi discreţie şi smerenie, adâncit în rugăciunea inimii. A avut bucuria să vadă cum tinerii, în decembrie 1989, au răsturnat regimul comunist ateu, şi cum s-au rugat, asemenea lui în tinereţe, pentru o ţară nouă. A trecut la cele veşnice pe 12 iunie 1990, iar mormântul său de la Cernica este adesea vizitat de cei care vor să-şi aducă aminte de „binecuvântatul părinte Benedict”.