Părintele din raiul tăcut al rugăciunii

Astăzi se împlinesc 20 de ani de la trecerea la Domnul a ieroschimonahului Paisie Olaru, unul dintre cei mai cunoscuţi părinţi duhovniceşti plămădiţi de pământul ortodoxiei româneşti de-a lungul veacurilor. Lucrând cu răbdare şi multă râvnă în atelierul pustiei, s-a curăţit mai întâi pe sine şi apoi a ajutat la mântuirea multora care-l păstrează şi astăzi în gând ca duhovnicul care vorbea puţin şi se ruga mult.

Născut din părinţi drept-credincioşi, a primit cele dintâi rânduieli bisericeşti în casa părintească din satul Stroieşti, comuna Lunca, judeţul Botoşani de la tatăl său Ioan, care citea în fiecare seară Paraclisul Maicii Domnului alături de fiii săi, şi de la "mămuca" lui dragă, Ecaterina.

Ceasuri lungi de rugăciune în poieniţa Cozancei

După ce a primit buna creştere duhovnicească în casa părintească şi în cei trei ani de şcoală primară în satul natal, după ce s-a întors sănătos din Primul Război Mondial, de pe frontul din Ungaria, şi după ce şi-a împărţit averea primită în dar fraţilor săi, a ales să intre în viaţa monahală. În anul 1922, tânărului Petru i s-a cântat "Braţele părinteşti...", intrând sub mantia monahismului la Schitul Cozancea, unde a primit îndrumarea duhovnicească a protosinghelului Vladimir. Aici a primit ca ascultare "toată treaba în ograda mănăstirii", iar mai apoi a fost rânduit paraclisier şi s-a nevoit în pustia din jurul mănăstirii. În poieniţa din apropierea Cozancei se retrăgea pentru ceasuri lungi de rugăciune şi, după ce a primit blagoslovenia mitropolitului Pimen Georgescu, a ridicat aici un paraclis cu hramul Sfântul Mina.

"Îmi duc crucea şi sunt în aşteptarea Mântuitorului"

În anul 1943 a fost hirotonit diacon, la 4 aprilie 1947, preot, iar după ce a fost aproape un an stareţ al Schitului Cozancea, monahul iubitor de viaţă de obşte s-a dus în 1948 spre Mănăstirea Sihăstria, iar mai apoi a urmat împreună cu alţi fraţi părintelui Cleopa, trimis să reînvie viaţa mănăstirească de la ctitoria lui Alexandru Lăpuşneanu - Slatina. Aici a fost rânduit să spovedească părinţii şi pelerinii care veneau să se închine, iar în tot acest timp a fost trimis şi la Schitul Rarău.

În primăvara anului 1953, părintele Paisie s-a întors la Sihăstria şi după ce, în acel context istoric neprielnic şi rău potrivnic iubitorilor de Dumnezeu, când părintele Cleopa

s-a retras pentru a treia oară în munţi, blândul şi râvnitorul duhovnic a aşezat duhovniceşte obştea de aici, dornic de liniştea tainică a pustiei, a venit iarăşi în 1972 în "Sihlişoara noastră", cum o numea într-o scrisoare. Îşi mişca permanent buzele spunând "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă" şi celelalte rugăciuni către Maica Domnului şi către Sfinţii ocrotitori, citea zilnic din Scriptură, Psaltire şi din scrierile Părinţilor şi primea la el pentru un sfat, pentru o mângâiere şi binecuvântare arhierei, arhimandriţi, simpli monahi sau preoţi şi diaconi de mir, dorindu-le la toţi: "Să ne întâlnim la uşa Raiului!" Din cauza suferinţei trupeşti, s-a întors la Sihăstria pentru a fi mai bine îngrijit, fiind imobilizat la pat. Cu toate acestea, mai primea la el pe cei care voiau o binecuvântare sau pe cei care se hrăneau duhovniceşte doar când îi vedeau chipul şi care îl cercetau nu pentru înţelepciunea veacului acestuia, ci pentru înţelepciunea Crucii, cea dumnezeiască. De cele mai multe ori, orice convorbire se transforma într-o lungă rugăciune. Era smerit, discret şi iubitor, blând şi rugător şi nădăjduia să primească izbăvire în Împărăţia Tatălui ceresc, mărturisind de multe ori duhovnicului său: "Îmi duc crucea şi sunt în aşteptarea Mântuitorului".

Un adevărat uriaş al spiritului românesc

"Deşi slab şi firav la înfăţişare, părintele Paisie a fost în ultimii ani ai dictaturii comuniste în România un adevărat uriaş al spiritului românesc care, în linişte, fortifica Biserica lui Hristos din inimile credincioşilor, în timp ce în zgomotul capitalei se demolau biserici de zid. Dumnezeu singur ştie cât de mult preţuieşte un duhovnic dătător de pace şi sănătate a sufletului atunci când societatea umană se organizează în sistem infernal! Sfinţenia părintelui Paisie duhovnicul nu se impunea spectaculos, ci irezistibil de paşnic, pentru că sfinţenia umanizează pe om, contrar patimilor egoiste care înstrăinează umanul din om" (Cuvânt înainte al Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la cartea "Părintele Paisie Duhovnicul", de arhim. Ioanichie Bălan, Editura TRINITAS, Iaşi, 1993)

Chilia părintelui Paisie, refăcută în inima Muzeului Ţăranului Român

"L-am cunoscut pe părintele Paisie în perioada când era sus, la Sihla. Cred că l-am văzut de două-trei ori. N-am abuzat niciodată de întâlnirile cu Sfinţia Sa. Mi se părea că era prea obosit şi slăbit. Mă bucuram să iau binecuvântarea sa. Nici Sfinţia Sa nu te îmbia prea mult pentru că, de obicei, tăcea. Vorbea foarte puţin. Era atât de diferit faţă de celebrul său ucenic, Părintele Cleopa. Am beneficiat de iradierea duhovnicească extrem de puternică a personalităţii sale, împreună cu colegii mei de generaţie şi cu foarte multe dintre personalităţile lumii culturale ale vremii, în memoria cărora a rămas. Îmi exprim regretul că nu mai este printre noi Horia Bernea, care l-a preţuit mult pe părintele Paisie şi a cărui mărturie ar fi fost astăzi atât de preţioasă. A rămas de la Horia Bernea chilia părintelui Paisie, refăcută în inima Muzeului Ţăranului Român, ca semn al locului central pe care-l ocupă, în spiritualitatea noastră creştină, duhovnicul călugăr" (pr. prof. dr. Constantin Coman, în cartea "Prin fereastra bisericii sau o lectură teologică a realităţii", Ed. Bizantină, Bucureşti, 2007)

Trăia într-un rai al rugăciunii

Arhim. Timotei Aioanei ne-a mărturisit: "L-am cunoscut pe părintele Paisie Olaru, un sfânt al veacului XX, în anii â80, când mă pregăteam să dau examenul de admitere la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ. Părintele Paisie era încă în putere, în ciuda celor 80 de ani pe care îi împlinise. Urca şi cobora în fiecare zi, cel puţin de două ori, scara făcută din lespezi de piatră de la bisericuţa dintr-un brad până la biserica mare. Trăia într-un rai al rugăciunii, într-un rai al simţămintelor profunde, intense şi, în acelaşi timp, ascunse de ochii oamenilor.

Am avut bucuria sau privilegiul şi în ultima perioadă a bătrâneţilor sale să intru în chilia lui şi să primesc binecuvântare. Vorbea puţin, era un om de o discreţie rară. La el, nimic nu era spectacol, totul era dedicat Mântuitorului Iisus Hristos. Nu făcea nimic de ochii înşelători, schimbători ai oamenilor. El şi-a trimis din vreme comoara inimii lui, rugăciunea şi celelalte virtuţi către Mântuitorul. Mânca puţin, nu râdea aproape niciodată. Vorbea puţin, nu irosea niciodată cuvintele, doar atunci când era nevoie de un sfat, de o rugăciune sau de o povaţă spre cele duhovniceşti. În această atmosferă l-am cunoscut pe părintele Paisie Olaru, care a fost un monah autentic şi am spus adeseori că de la Sfântul Calinic Cernicanul, nimeni nu avut trăirile lui şi poate că rugăciunile lui, într-un veac furtunos, a ajutat Biserica, a ajutat pe fiii ei, pe credincioşii Bisericii ca să ajungă la liman."