Părintele profesor Constantin Galeriu, sacerdot şi cărturar

În anii de primenire a societăţii româneşti, după '89, atenţia multora s-a îndreptat către chipurile de preoţi mai înzestraţi sacerdotal, între care a excelat şi părintele Galeriu. Viaţa nu i-a fost întotdeauna uşoară. Valurile sorţii l-au ajuns uneori cu ce a fost mai rău. Dar le-a trecut cu puterea spiritului său vajnic şi neînfrânt.

Moldovean de ori­gi­ne, s-a născut în satul Răcătău-Răzeşi (comuna Răcătău), din judeţul Bacău, la 21 noiembrie 1918, anul Marii Uniri, într-o familie de ţărani evlavioşi şi gospodari.

A urmat studiile liceale, apoi pe cele teologice universitare la Facultatea de Teologie din Bucureşti. Ca să se întreţină, a activat în perioada interbelică în postul de cântăreţ la Biserica Zlătari şi secretar de redacţie al săptămânalului „Ortodoxia“, condus de părintele Toma Chi­ricuţă, marele predicator bucureştean al epocii.

La biserica aceasta a şi fost hirotonit şi a urmat cariera cleri­cală ca preot la Podul Văleni, judeţul Prahova (1943-1947), Biserica „Sfântul Vasile“ din Ploieşti (1947-1973) şi Biserica „Sfântul Silvestru“ din Bucureşti (1973-2003). Căsătoria din anul 1943, cu Argentina-Cristina Văr­­gatu, i-a adus împlinire fa­mi­­lială, având patru băieţi: Nar­cis, Rodion, Ciprian şi Serafim.

Spiritul mare al părintelui Galeriu n-a fost pe placul regi­mului comunist de atunci şi, devenind incomod, a fost luat deţinut politic, între 7 august - 7 septembrie 1950 şi 16 august - 26 octombrie 1953, fiind purtat prin mai multe penitenciare şi în lagărul de muncă Peninsule (ca­nalul Dunăre-Marea Neagră). Cei care l-au întâlnit acolo îl evocă în cuvinte de admiraţie. Se ruga mereu şi-şi continua în condiţii aproape imposibile oficiul sacerdotal. Cu pâinea neagră primită ca hrană de deţinut oficia Sfânta Liturghie. În lagărul de la Canal, se adăpostea în câte un tub de beton şi acolo slujea cele sfinte.

După ce a scăpat de temniţă, şi-a continuat activitatea în parohie cu acelaşi zel şi în paralel şi-a făcut studiile doctorale. Era un predicator renumit al Ploieştiului. Apoi, în 1973, s-a transferat ca preot spiritual la Facultatea de Teologie din Bucureşti, devenind lector (1974-1977) şi profesor titular (1977-1991).

În anul 1973 şi-a dat doctora­tul în teologie cu teza Jertfă şi răscumpărare, o lucrare de dogmatică unanim apreciată în mediul academic al Bisericii. Din 1992 a devenit profesor consultant, fiind conducător de doctorat la aceeaşi facultate, profesând ca onorar şi îndrumător de prestigiu pentru doctoranzi.

Ca profesor, a manifestat o deschidere către diferite dome­nii de cultură, nu numai teologie. Când a ajuns lector, i s-a în­cre­dinţat cursul de teologie fundamentală şi istoria religiilor, alcătuind astfel câteva prelegeri în această materie. Curând însă, Patriarhul Iustin, având în vedere talentul său de predicator, l-a numit profesor de omi­letică şi catehetică, profil pe care l-a ilustrat cu demnitate în toată cariera profesorală de mai apoi.

Lucra mereu. Scria articole, conferinţe şi materiale pe teme de religie, dintre care majoritatea le-a publicat în revistele vremii, fiind prezent mereu cu expuneri de gândire profund teologică şi făcând conexiuni cu alte ştiinţe. Prelecţiunile sale au fost aproape nelipsite la cursurile de formare sau de pedagogie religioasă.

După revoluţie, a devenit un chip emblematic, chipul preotului ortodox, pregătit şi plin de vervă, care în ţinuta sacerdotală caracteristică reţinea atenţia naţiunii spre cele religioase, într-o perioadă de căutare a mo­delelor dorite de marele pu­blic. Aşa se face că a fost angajat în diverse activităţi sociale şi chiar politice. A fost printre cei care au reînfiinţat PNŢ creştin şi democrat şi chiar se vehicula ştirea înfiinţării unei aripi creştine, având în frunte pe părintele Galeriu.

Cu viziunea lui democratică, era căutat şi apreciat de toţi. A fost ales preşedinte de onoare al Ligii Culturale a Românilor de Pretutindeni, membru în Comi­sia Naţională UNESCO şi în Con­siliul Naţional UNICEF, pre­şedinte al Editurii „Haris­ma“, mem­bru fondator şi preşe­dinte de onoare al Asociaţiei Fi­lan­tro­pice Medicale „Chris­tia­na“, pre­şe­dinte al Fundaţiei „E­le­na Doam­­na“, preşedinte al A­şe­ză­mântului „Sfântul Ste­lian“ (pentru ocrotirea copiilor stră­zii), membru fondator şi preşe­din­te de onoare al Aso­ciaţiei „Del­phi“ (pentru recupe­rarea bolnavilor psihici), membru de o­noa­re al Fundaţiei „Me­moria“, pre­şedinte al Frăţiei Ortodoxe Române.

Teolog profund şi totodată cărturar, părintele Galeriu a lăsat o operă valoroasă, cu lucrări pe teme religioase, cât şi din alte domenii, cum este mo­no­grafia Rabindranath Tagore, poet şi filosof indian (1961), sau cea intitulată Chipul Mântui­torului Iisus Hristos în gândirea lui Mihai Eminescu (1991).

A excelat însă mai ales prin studiile de teologie şi predici: Cartea Jertfă şi răscumpărare (tip. 1991), este o abordare de profunzime a temei dogmatice despre jertfa răscumpărătoare a lui Iisus Hristos şi denotă vocaţia timpurie a autorului către studiul dogmatic. Cu volumul de Tâlcuiri la mai multe praznice de peste an. 22 de mo­dele omiletice (2001), părintele Galeriu şi-a ilustrat calitatea sa de predicator şi profesor de omiletică, ceea ce l-a şi consacrat în mediul universitar. A publicat apoi studii şi articole în revistele: Ortodoxia, Glasul Bisericii, Studii Teologice, Mitropolia Banatului, Revista Pedagogică, România liberă, Ziua, Contem­poranul, Datini ş.a.

Profesorul avea o retorică a sa  cu care capta mereu auditoriul. La studenţi le spunea cu fer­mitate: „Dumnezeu nu că este sau nu este. El numai este“, vrând astfel să spulbere atitu­di­nea de îndoială a unora, proba­bil cum o făcea şi în predicile sale.

La cuvântul său spus cu ta­lent oratoric se adăuga şi chipul patriarhal, purtat cu demnitate, care-i sporea înfăţişarea de duhovnic autentic.

Timpul nu i-a şters imaginea aceasta din amintirea contempo­ra­­nilor săi. El rămâne un ilustru re­prezentant al teologilor din ge­ne­raţia de aur a profesorilor de la facultatea bucureşteană şi un model sacerdotal demn de urmat.