14 septembrie 2002 e data la care stareţul Mănăstirii Antim, arhimandritul Sofian Boghiu, a plecat din viaţa aceasta pământească. Părintele Sofian este unul dintre puţinii oameni care s-au identificat cu numele său, Sofianos - Cel înţelept (din gr. σοφός). Numele i-a exprimat întreaga lui lucrare şi stare de om înţelept, de om luminat de harul şi înţelepciunea lui Dumnezeu, om care a devenit apostol şi duhovnic al Bucureştilor, mădular viu al Bisericii lui Hristos pe meleagurile româneşti.
Lucrarea lui de preot, de păstor de suflete şi-a început-o în Mănăstirea Antim, unde a şi fost hirotonit şi, sub luminarea şi ocrotirea Sfântului Antim Ivireanul, a înaintat duhovniceşte şi prin cele trei şcoli superioare: mai întâi Academia Teologică (Institutul Teologic), apoi Academia de Belle Arte şi a treia, cea mai vie şi lucrătoare, academia specială din temniţele comuniste (după cum o numea chiar părintele Sofian).
Ascultarea naşte darurile dumnezeieşti
Dar nu numai în şcoli şi-a adunat părintele înţelepciunea, sinteza darurilor dumnezeieşti, pe de-o parte primite de la Dumnezeu, iar pe de altă parte lucrate şi de el cu migală, cu multă stăruinţă, răbdare şi rugăciune. Ci mai ales în viaţa de mănăstire, în ascultarea de Dumnezeu şi de părinţii duhovniceşti. Aşa a devenit părintele Sofian părinte şi păstor duhovnicesc, cunoscând el însuşi mai întâi starea de fiu duhovnicesc prin exerciţiul ascultării dobândite şi lucrate în mănăstire.
Intrat de tânăr în viaţa monahală (de la 14 ani) în Basarabia, apoi instruindu-se la seminarul teologic monahal de la Mănăstirea Cernica, venind apoi în Mănăstirea Antim din Bucureşti, părintele Sofian a fost întotdeauna fiu duhovnicesc devotat, ascultător şi rugător, şi aşa, dobândind smerenia prin ascultarea deplină faţă de părinţii lui duhovnici, s-a făcut treptat vistierie şi totodată floare a darurilor dumnezeieşti. Nu a fost doar preot, doar duhovnic şi pictor bisericesc, a fost un om de carte şi de arte, un om care a adunat în sine multe daruri pe care le-a răspândit cu seninătate şi sensibilitate, cu blândeţe şi bucurie oamenilor în jurul său.
A devenit prin această ucenicie duhovnicească o floare de lumină, de daruri dumnezeieşti. Această floare a darurilor ne-a dăruit-o Dumnezeu şi nouă, obştii generale (şi a celei monahale şi a celei a credincioşilor mireni) de aici din Bucureşti, şi Bisericii Române, şi neamului românesc. De aceea, cu toată inima, se cade să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru acest mare dar, pentru această floare a darurilor, ce străluceşte alături de Sfântul Antim Ivireanul, care l-a ocrotit şi din ale cărui talente şi daruri s-a îmbogăţit şi părintele Sofian.
Pentru că părintele Sofian i-a urmat în multe feluri Sfântului Antim. Sfântul Antim era el însuşi un mare duhovnic, un om de mare profunzime, dar care vorbea simplu, direct, din inimă şi devenea accesibil fiecărui om. Aici este calitatea genială a apropierii sufleteşti, a deschiderii inimii fiecărui om după cum era el, nu după un anume calapod dinainte fixat, pentru toată lumea la fel.
Predica lui încălzea inimile celor ce-l ascultau
Părintele Sofian este un model de păstor, nu numai datorită pregătirii şi culturii sale teologice, liturgice şi pastorale, adânci şi ireproşabile. El nu spunea nimic de la sine, ci mereu ne trimitea punctual la învăţătura Sfinţilor Dascăli ai Bisericii. Iar când noi îl întrebam în anumite probleme dogmatice (de exemplu, citeam într-o carte mai nou apărută ceva neclar şi mergeam cu această nedumerire la părintele Sofian şi îi spuneam: „Părinte, nişte teologi sau scriitori ortodocşi din Occident, unii convertiţi, afirmă un anume lucru care nouă ni se pare cam neortodox, cam nepotrivit“), din primul impuls, părintele Sofian ne trimitea la părintele Stăniloae: „Părintele Stăniloae cum spune despre asta?“ Şi dacă zicea şi părintele Stăniloae aşa, atunci aşa era ortodox, primeam şi ne lămuream! Iar dacă părintele Stăniloae spunea altfel, atunci părintele Sofian ne sfătuia să nu primim idei străine de învăţătura sănătoasă. Spunea părintele Sofian: „Nu vă puneţi baza în alţi teologi moderni, mai inovatori, şi prin limbaj, şi prin idei, ci ţineţi de învăţătura şi tradiţia teologică patristică pe care a statornicit-o şi în scris părintele Stăniloae!“ Din punctul de vedere al mărturisirii credinţei ortodoxe, părintele Sofian a fost impecabil, curat, un mărturisitor, şi pe viu, al dogmelor creştin-ortodoxe, al învăţăturii Sfinţilor Părinţi şi al rânduielilor de viaţă curată, pe care le-a trăit şi le-a mărturisit, le-a transmis mai departe şi ucenicilor lui.
Apoi, ca predicator, părintele Sofian nu folosea un limbaj complicat, academic, deşi un astfel de limbaj nu-i era străin. Prin predici înmuia şi încălzea inimile celor care-l ascultau. Nu vorbea frumos doar pentru estetica sonoră, sau pentru lauda oamenilor, ci pentru a-i stimula pe oameni să-L caute pe Dumnezeu şi să-I împlinească poruncile ca să dobândească harul şi viaţa veşnică a lui Dumnezeu.
Temele principale ale predicilor lui sunt pocăinţa, iertarea, nejudecarea semenilor, rugăciunea, smerenia şi dragostea. Părintele Sofian spunea că smerenia şi dragostea sunt cele două trăsături definitorii ale Ortodoxiei, care nu există şi nu pot fi dobândite decât în Biserica Ortodoxă, unde e viu şi lucrător Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Ca şi Sfântul Antim, părintele Sofian vorbea cu un cuvânt cu putere multă, trăit mai întâi în sine, apoi dăruit cu iubire şi jertfelnicie şi celorlalţi. În cuvinte simple şi calde, accesibile fiecărei inimi, transmitea taine mari, cereşti. Adesea la predici, emoţia inimii îi stârnea lacrimi, iar mesajul şi vibraţia cuvintelor lui te schimbau în câteva minute cum nu te schimbă poate ani de viaţă creştină formală şi monotonă.
Apoi, ca slujitor la Sfântul Altar, părintele Sofian era un bun cunoscător al tipicului bisericesc, al rânduielii bisericeşti făcute după modelul celor cereşti, şi de aceea toţi practicanţii care veneau la biserica Mănăstirii Antim deveneau foarte bine pregătiţi din punctul de vedere al slujirii liturgice, învăţând de la părintele Sofian nu numai tipicul, rânduielile de slujbă, succesiunea gesturilor şi rostirilor liturgice, ci şi cântarea bisericească, precum şi unele metode pastoral-misionare foarte necesare preotului duhovnic. Părintele Sofian avea şi acest dar al cântării melodioase, duioase, care totodată te încredinţa de biruinţă, al imnurilor bisericeşti, dar şi înţelepciune şi echilibru în misiunea sa pastorală.
„Dumnezeu nu primeşte rugăciunea unei inimi pline de răutate“
Ca duhovnic, părintele Sofian folosea mai mult metoda mângâierii decât pe cea a mustrării, astfel încât te ruşinai când auzeai sfatul părintesc şi îndemnul lui frăţesc. Blând, dar ferm, smerit şi iubitor, cuvântul părintelui te străpungea la inimă şi te încuraja în a dobândi viaţa şi comoara nepreţuită a Duhului Sfânt, căutând mereu spre Hristos, punându-ţi nădejdea în El. Sfaturile lui erau de a-ţi schimba tu viaţa, mai întâi iertându-i tu pe ceilalţi care ţi-au greşit, nejudecându-i şi nebârfindu-i, apoi aducând jertfe curate de laudă şi mulţumire către Dumnezeu. „Nu poţi veni la Dumnezeu, rugându-te Lui să te ierte, câtă vreme ai inima înciudată asupra fratelui tău. Dumnezeu nu primeşte decât ce-i oferim din inimă iubitoare, nu plină de ură, răzbunare şi falsă dreptate“ - spunea părintele. De asemenea, ne punea mereu înainte cuvântul Mântuitorului Hristos: „Învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre“, explicându-ne că fără blândeţea şi smerenia lui Hristos, fără să ierţi tuturor şi fără să te rogi pentru toţi, nimeni nu poate avea odihnă în suflet, oricâte fapte bune şi tehnici de relaxare ar urma.
„Ţineţi mai mult decât toate la înţelegerea şi iubirea dintre voi!“
Îmi aduc aminte cum noi, fraţi începători fiind aici, la Antim, ne mai ciondăneam, ne mai certam între noi şi ne duceam la părintele Sofian în grabă, fiecare crezând că, dacă va fi primul care îi va spune, va şi primi dreptate. Părintele Sofian, cu înţelepciunea lui răbdătoare, ne spunea: „Fraţilor, pe noi în temniţă ne băteau ca să spunem ce au făcut ceilalţi, dar văd că voi spuneţi singuri, de bunăvoie“, adică noi ne îndreptăţeam pe noi, îl spovedeam pe celălalt. Şi nu ne dădea dreptate niciodată...
Părintele Sofian a fost şi este un model de duhovnic, de păstor de suflete, atât prin viaţa sa ireproşabilă de părinte responsabil şi iubitor, dar şi prin îndemnul pe care îl dădea mereu, la rugăciune şi la comuniune, pentru că totdeauna şi la spovedanie ne întreba şi ne sfătuia: „Ce consecinţe are greşeala voastră în planul comuniunii dintre voi şi din întreaga Biserică? De aceea să ţineţi mai mult decât toate la înţelegere şi iubire, la comuniunea dintre voi!“
Iar sfaturile, canoanele şi metodele de îndreptare nu erau uniforme, pentru toţi la fel, ci diferite, potrivite cu vârsta interioară şi măsura fiecăruia. Dar îndemnul de a ne hrăni din Sfintele Scripturi şi din învăţăturile sfinţilor era universal, Sfântul Siluan Athonitul fiind unul dintre sfinţii recomandaţi de părintele Sofian a fi citit şi urmat în cuvintele lui. Noi ne arătăm, cu sfială şi temere, nemulţumirea faţă de noi înşine că n-am împlinit întru totul cuvintele şi sfaturile părintelui Sofian.
„Nimeni nu merge la Dumnezeu singur, ci purtându-i în inimă pe toţi pe care i-a cunoscut“
În integrala sa lucrare ca preot, părintele Sofian dovedea mereu o trează conştiinţă eclesială. Se simţea una cu Biserica Universală a lui Hristos, unit cu sfinţii şi îngerii din cer şi cu creştinii ortodocşi de pe pământ, asumându-şi cu toată răspunderea misiunea de preot şi slujitor al lui Dumnezeu şi al oamenilor. De aceea, la slujbe pomenea înaintea lui Dumnezeu fiecare nume cu multă atenţie, spunând că „fiecare nume e un suflet, iar un suflet este un chip veşnic al lui Dumnezeu“. Părintele Sofian pomenea cât mai mulţi şi nu se supăra deloc atunci când cineva organiza un parastas pentru un singur om, să pomenească mult mai mulţi. Ore în şir, alături de părintele Adrian şi ceilalţi clerici din obşte, pomenea la Sfântul Altar sute de pomelnice zilnic. Nu lăsa nici o zi să treacă fără să pomenească, iar când nu putea veni la biserică, tot lua pomelnice şi le pomenea la chilie. Aşa cum spun şi alţi părinţi veniţi de prin ţară, aici la noi, la biserica Mănăstirii Antim, sunt teancurile cele mai mari de pomelnice, pentru că le-am preluat şi noi, în pomenirile noastre, şi am învăţat de la părintele Sofian să citim cu atenţie fiecare nume, punându-l înaintea lui Dumnezeu, aşa cum şi părintele Sofian rostea rugăciuni pentru mulţi oameni. De aceea gândirea, simţirea, trăirea şi slujirea lui sunt eclesiale, încât el nu poate fi separat nici măcar în evocările noastre şi cu atât mai puţin în inimile noastre, de ceilalţi părinţi vieţuitori aici sau în alte locuri, colegi ai lui şi de mănăstire şi de Duh şi de mişcarea Rugul Aprins, cu care el a crescut împreună, măcar o perioadă de timp.
Pentru că părintele Sofian nu a apărut ca o stea pe un cer gol, ci a venit împreună cu ceilalţi părinţi, cu celelalte stele şi flăcări ale Ortodoxiei româneşti, pe care îi cunoaştem: părintele Ivan Kulâghin, părintele Vasile Vasilache, stareţul Mănăstirii Antim în vremea Rugului Aprins (ocrotitorul şi duhovnicul lui de atunci, din perioada intrării în Mănăstirea Antim ca student, monah şi ieromonah), părinţii Felix Dubneac şi Roman Braga, colegii lui de generaţie şi de pictură, părintele Adrian Făgeţeanu, de asemenea, coleg de Antim timp de aproape 50 de ani, părintele Daniil Sandu Tudor, care a fost şi izvorul mişcării Rugului Aprins şi al lucrării rugăciunii pe care au dobândit-o şi au lucrat-o toţi aceşti mari mărturisitori ai Ortodoxiei româneşti, părintele profesor Dumitru Stăniloae, părintele Arsenie Papacioc, părintele Petroniu Tănase, părintele Nicolae Bordaşiu ş.a.
Am amintit dintre părinţi doar câţiva, dar să nu-i omitem nici pe creştinii mireni care s-au rugat lui Dumnezeu, împletindu-şi lucrarea rugăciunii lor cu cea a părinţilor la Rugul Aprins, încât se cuvine a fi evocaţi împreună (Alexandru Mironescu, Gheorghe Dabija, Vasile Voiculescu, Paul Constantinescu, Olga Greceanu, Ion Marin Sadoveanu, Paul Sterian ş.a.), pentru că nădăjduim că ei sunt împreună şi acum în rugăciune înaintea lui Dumnezeu, odată ce au exersat şi s-au îmbogăţit împreună, au înaintat împreună aici pe pământ, cum spunea şi părintele Stăniloae: „Nimeni nu merge la Dumnezeu singur, ci purtându-i în inimă pe toţi cei cu care şi pentru care s-a rugat şi pe care i-a cunoscut“.
Evlavia pentru el e semnul că Biserica rodeşte sfinţi
Astfel, părintele Sofian, prin această rugăciune, atitudine şi înţelepciune eclesială, de comuniune în Duh şi în Adevăr, străluceşte în Biserică şi credem că va străluci tot mai mult şi mai luminos, nu numai în inimile noastre, ci şi înaintea lui Dumnezeu, rugându-se în continuare pentru obştea pe care a păstorit-o şi pe care o păstoreşte în continuare şi pentru toţi credincioşii de pretutindeni! De aceea şi noi suntem datori să ne arătăm recunoştinţa faţă de Dumnezeu pentru părintele Sofian, cinstindu-i persoana şi lucrarea lui în Hristos, şi să nădăjduim că nu va întârzia transcrierea numelui său din inimile şi din cărţile noastre în cartea Vieţii şi a Bisericii, în sinaxarul şi calendarul Bisericii. Pentru că mărturia marii evlavii a credincioşilor faţă de părintele Sofian este încă o dovadă, într-adevăr, că Biserica e vie şi rodeşte neîncetat sfinţi, că Dumnezeu e prezent şi lucrător în ea, răspunzând la rugăciunile Bisericii din cer şi de pe pământ, ale sfinţilor, ale părinţilor şi ale noastre, ale tuturor celor ce îi ascultăm.
Cu gândul acesta de adâncă recunoştinţă şi preţuire faţă de părintele Sofian cel înţelept, să îl pomenim mereu în sufletele noastre şi să-i urmăm poveţele aşa cum le-am primit de la el! (Arhim. Mihail Stanciu)
