În "Bucureştii vechiului Regat", George Costescu povesteşte, asemenea unui bunic către nepoţi, viaţa "micului Paris" din "La Belle Époque", de la începutul domniei lui Carol I până la Primul Război Mondial. O lucrare scrisă acum jumătate de secol despre perioada de acum un secol şi jumătate. La loc de cinste între tradiţiile bucureştenilor se aflau rânduielile din Postul Mare, iar la 9 martie de pe mesele gospodinelor nu lipseau "mucenicii".
În societatea vechiului regat al României, la sfârşit de secol XIX şi începutul secolului al XX-lea, "Lăsata secului" încheia perioada sindrofiilor atât pentru protipendadă, cât şi în mahalale, pentru că "postul era totuşi post. Unii aveau şi câteo poftă de lucruri ce nu se găseau pe piaţă, decât în acele zile ale anului, precum erau: un pilaf sau o scordolea de raci, o iahnie ori un pilaf de caracatiţă... Dar ce nu găseai pe vremea ceia, dacă aveai poftă de mâncare şi dacă ţineai să posteşti de-a binelea?"
Bucătăria românească, vestită încă din cele mai vechi timpuri, venea în ajutorul celor ce se nevoiau cu "feluri şi iar feluri de mâncări destul de hrănitoare şi cari mergeau de minune cu un vin bine potrivit, - potrivit, bineânţeles, cu mâncarea; nu potrivit de negustori. Căci atunci vinul era vândut dela caneaua butoiului din pivniţă şi în vas de-acasă; nu ca acum, în sticle cu capsule colorate, ca să le zică "înfundate" pasă-mi-te fiindcă mai totdeauna i-se înfundă ălui de le bea pe ne-gustate...".
Dincolo de abţinerea de la anumite alimente, perioada postului avea şi o latură spirituală, impunând "totuşi mai tuturora un traiu oarecum reţinut şi, în orice caz, o ţinută mai "rezervată" de cât se obişnuieşte astăzi".
Sărbătoarea celor patruzeci de mucenici
Sărbătoarea Sfinţilor patruzeci de mucenici din Sevastia era primul popas din Postul Mare, prilej pentru copii să împlinească un ritual de curăţire şi curăţenie, răsplătiţi fiind de gospodine cu tradiţionala fiertură de "mucenici": "Tot în postul cel mare, calendarul bisericesc a sorocit şi ziua celor 40 de Mucenici (9 Martie), zi care avea de-asemeni datinele ei. Astfel, cum ea era socotită şi ca începutul Primăverii, copiii adunau dimineaţa cu târnurile de nuiele toate aşchiile şi gunoaiele curţei, smulgeau şi buruienile uscate şi le făceau maldăr în spre poartă apoi le dau foc. Peste flacăra şi fumul vreascurilor acelea aprinse, ei săreau apoi ca să se cureţe de duhurile rele şi să nu-i atingă peste an nici un fel de molimă. În acelaş timp gospodinele frământau aluatul de făină albă din care făceau sute de colăcei subţiri şi îi fierbeau într-o oală mare, cu apă îndulcită de zahăr până ce se îngroşea. Fiertura aceia era împărţită în farfurii adânci sau castronaşe şi presărată cu nuci fărâmate şi cu praf de scorţişoară. Datina ei, a cărei origină se pierde în vremea faraonului Egiptului (ca şi a colivei de grâu), se făcea de către ai noştri întru cinstea şi pomenirea celor patruzeci de martiri, neştiuţi pe nume dar care au pătimit cândva pentru credinţa lor în Iisus Hristos. Numită din această cauză "Mucenicii", fiertura aceia era împărţită pela vecini şi cunoscuţi, pe tăvi care se întorceau mai totdeauna tot pline, pentrucă gospodinele se întreceau în a-i face cât mai gustoşi şi deaceia replicau cu produsul talentului lor. Şchimburile acestea de "mucenici" şi cu ceiace rămânea pentru ai-casei, le mântuiau copiii cari aproape numai cu dâăia se îndopau toată ziua".
Prima sâmbătă din post, "sorocită în calendar sfântului Toader", avea datinile ei străbune: "Copilandrii încurcau caii pe maidane, bărbaţi maturi din mahalalele mărginaşe dau câini în Tarbacă (o învâritură până la ameţeală a câinilor legaţi de picioarele dinapoi, n.a.) spre a-i face imuni la Jigodie sau Turbare, iar femeile se spălau pe cap cu apă în care fierbeau şi rădăcină de Iarbă-mare, pentru ca să nu le scadă părul cozilor de pe cap".
"În ziua de Blagoveşte, tot ţiganul mănâncă peşte"
Al doilea popas al Postului Mare, "îngăduit şi în ce privea chefurile", era cel al Blagoveşteniei sau al zilei de Bună-Vestire (25 martie), praznic în care datina spunea: ""În ziua de Blagoveşte, tot ţiganul mănâncă peşte" - vorbă pe care pravoslavnicii bucureşteni nu lipseau de-a o respecta cu sfinţenie, fiind dela voia Domnului îngăduinţă de petrecere, cum şi fiindcă o vorbă bătrânească spunea: "Peştele mort şi în gârlă putrezeşte"; iar bieţii oameni, de teamă, îl stropeau cu vin, urmând prin asta şi sfaturile doftoriceşti de pe cari: stomacului nu-i prieşte, când bei apă după peşte".
Stropite cu un vin bun, mâncărurile gătite cu peşte dădeau naştere unei noi competiţii între gospodine, care se întreceau în reţete: "Bătrânii noştri aveau şi vin bun la aşa ceva, dar şi rost în ale băuturei: o ţuiculiţă sau o drojdioară la "aperitivul" icrelor bătute cu undelemn de măsline; un pahar-două de porfiriu după pana de somn, altele de vin alb după plachia sau iahnia de nisetru ori morun, fierte în untdelemn, cu boabe de piper şi felioare de lămâie, în cuptorul deschis; iar de cumva gospodinele născoceau şi vreun crap mai mărişor, pe varză ori pe orez, ori chiar aşa "semplu" şi la proţap atunci îl cinsteau şi pe acela... fiindcă n-aveau încotro".
Săptămâna Sfintelor Pătimiri
După Duminica Floriilor urmau tradiţiile din Săptămâna Patimilor, cu precădere bisericeşti. "Lumea de-atunci bătea mai des pragul Bisericei, îşi amintea cu mai largă milostenie de cei săraci pe care îi dăruiau - fie acolo, fie acasă, prin vecini - cu ce aveau mai din belşug". În aşteptarea Învierii Domnului, "oamenii se fereau să suduie sau să păgubească pe semenii lor, se duceau la slujbele Deniilor, înfloreau mormintele răposaţilor familiei din cimitirele oraşului în ziua Vinerei-Mari, când duceau şi pe copiii lor "să treacă pe sub Domnul Hristos" şi în seara aceia participau cu toţii la Sfânta Ocolire, se spovedeau ferindu-se de spurcare şi se grijeau primind cu evlavie Sfânta Cuminecătură".
Deniile, în special cele din Joia şi din Vinerea Mare, erau sărbători în care nici un copil nu se mai juca pe maidan, ci cu toţii ascultau slujba, îngenunchind pe podeaua bisericii: "Nu erau atunci copii ajunşi la o minte înţelegătoare, care chiar dacă nu pricepeau îndeajuns poruncile Postului, să nu fi fost totuşi impresionaţi şi cuceriţi sufleteşte de misticismul patimilor lui Iisus. Ei ascultau citirea Sfintei Scripturi în lăcaşurile Domnului şi se pătrundeau de smerenia cu care Mântuitorul a putut îndura toate umilirile Calvarului pentru răscumpărarea păcatelor vechi ale omenirei şi pentru aducerea ei pe calea dreptăţei, care e şi acia a fericirei de pe Pământ. Copiii prindeau astfel şi intuiţia acelei discipline pe care azi părinţii încearcă zadarnic să o mai insufle odraslelor lor, în sufletele cărora Credinţa abia mai află un colţişor prielnic pentru răsădirea ei. Ba, se simţeau de multe ori şi atraşi să mărturisească cuvioşia lor prematură, fie cântând în corurile bisericeşti, fie ajutând preoţilor la săvârşirea ritualului marilor slujbe, îngrijind de lumânările sfeşnicelor împărăteşti, de tămâia cădelniţelor aromitoare sau chiar aşezând, cu mânuţele lor nevinovate, aşternutul de flori de pe sfântul Prapur".
Vârstnicii dădeau şi ei "aceiaşi pildă frumoasă, urmărind cu evlavie desfăşurarea serviciului". La ieşirea din biserică, bucureştenii făceau milostenie şi "semănau în palmele scorojite ale sărăcimei adunată acolo, milostenia creştinească a restului de mărunţiş rămas din cel pregătit pentru Discul bisericei şi pentru Sf. Mir".
"Bucureştii vechiului Regat" păstrau frumoase datini străbune, primite de la înaintaşi, respectate cu sfinţenie şi predate cu blândeţe generaţiilor viitoare. O societate în care tradiţiile bisericeşti erau păstrate de întreaga urbe, iar "postul era totuşi post" şi aducea acea bucurie a urcuşului către praznicul Învierii Domnului.
