Predicatorul neegalat

Pe 13 noiembrie Biserica Ortodoxă îl cinsteşte pe unul dintre cei Trei Ierarhi ai Bisericii, Sfântul Ioan Gură de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului. Personalitate aleasă, orator şi exeget de neegalat, Sfântul Ioan Hrisostom este iubit şi cinstit în toate Bisericile creştine. Omiliile sale sunt singurele din întreaga Antichitate greacă care pot fi folosite şi astăzi ca predici.

Ele reflectă ceva din viaţa autentică a Noului Testament, prin moralitatea, simplitatea şi sobrietatea lor. Prototip al slujitorului care rămâne fidel până la capăt datoriilor sale spirituale, Ioan nu va şti ce înseamnă diplomaţia, acest lucru aducându-i revocarea şi exilul.

Sfântul Ioan Gură de Aur provine din Antiohia, oraşul cosmopolit de pe malul fluviului Oronte. Deşi are cei mai mulţi biografi dintre toţi sfinţii părinţi, nu cunoaştem data exactă a naşterii sale. S-a convenit a fi între 344-354, probabil în 348.

Aparţinea unei familii cultivate şi înstărite, tatăl său, Secundus, fiind militar de rang înalt. Prima educaţie a primit-o sub îndrumarea mamei sale, Antusa, care a rămas văduvă îndată după naşterea fiului ei. Va studia oratoria cu celebrul Libanius, filosofia cu Andragathius, iar teologia cu Diodor de Tars.

„Furat“ de creştini

Virtuţile de care dădea dovadă tânărul Ioan, şi pe care ştiuse să şi le dezvolte, îl făceau apreciat de către toţi profesorii. În acest sens, întrebat pe cine ar dori să lase la conducerea şcolii de retorică, Libanius ar fi răspuns: „Pe Ioan, dar l-au furat creştinii!“.

Va primi botezul la vârsta de 18 ani, ca pe o pecete a vieţii spirituale, iar la 21 va fi hirotonit citeţ de către patriarhul Meletie al Antiohiei. Atras de viaţa monahală, se va retrage în pustie, unde va petrece patru ani în deplină asceză şi rugăciune. Istoricul Paladius relatează că a stat doi ani singur într-o peşteră „fără să se întindă pe pământ ziua sau noaptea“, acest program deteriorându-i sănătatea, în special rinichii („De sacerdotio“). Se va reîntoarce la Antiohia, unde va fi hirotonit diacon în 381, de către Meletie, şi preot în 386, de către Flavian, aceştia fiind dornici de a avea un cler cultivat. Acum va scrie lucrarea „Despre preoţie“, unde accentuează înălţimea slujirii preoţeşti.

„Predica pe care o ţin mă însănătoşeşte“

De acum, Ioan îşi va începe munca pastorală. Îl vom găsi pretutindeni: purtând de grijă celor sărmani, predicând comunităţii, consacrându-se activităţilor literare adecvate sarcinilor sale. Într-un cuvânt, este duhovnicul prin excelenţă. De acum datează şi faimoasele omilii ţinute în catedrala din Antiohia, care i-au adus supranumele de „Gură de Aur“, „Hrisostomos“. Prin omiliile sale, el încearcă să familiarizeze comunitatea cu textul Sfintei Scripturi. Astfel, scrie „Omilii la Matei“, „Omilii la Ioan“ şi foarte multe omilii dedicate epistolelor pauline. În omilii, Ioan reuşeşte să facă o descriere cutremurătoare a societăţii în care trăia: câtă mizerie există în metropolă, câţi schilozi şi cerşetori se îmbulzesc la poarta fiecărei biserici, câţi bolnavi există, ce diferenţă există între bogaţi şi săraci într-o societate creştină etc. Toate acestea sunt imagini surprinse de Sfântul Ioan.

Fără un aspect exterior deosebit, Ioan era o persoană ştearsă: nu avea nici măcar o voce puternică şi se îmbolnăvea des. Dar predicile erau o necesitate vitală pentru el. Aşa cum comunitatea era însetată să le audă, el însuşi era însetat să le rostească. „Predica pe care o ţin mă însănătoşeşte; de îndată ce deschid gura, orice oboseală dispare“. Stilul ales al cuvântărilor şi cuvintele transmise cu „putere“ multă, făceau oamenii să vină la biserică. Ba mai mult, cuvântările sale ajungeau să fie citite prin oraş, în târguri, unii chiar învăţându-le pe de rost. Deşi admira viaţa monahală, Ioan arăta de multe ori importanţa căsniciei: „Nunta păstrează sfinţenia“, subliniind că „nu în unirea trupurilor stă necurăţia, ci în cugetele şi în intenţia oamenilor.“

Dispreţuit pentru măsurile luate ca arhiepiscop

În anul 397, Nectarie, arhiepiscopul Constantinopolului, moare. Astfel, pe 26 noiembrie 398, Sfântul Ioan va fi hirotonit arhiepiscop al Constantinopolului de Teofil al Alexandriei, viitorul său duşman.

Acum, ca şi mai înainte, vedea predica şi îndrumarea spirituală ca pe cea mai mare datorie a sa. Lumea se îmbulzea la cuvântările sale. A încercat să reorganizeze serviciile de asistenţă şi îngrijirea bolnavilor, acordându-le sume de bani sporite. Paralel, a redus cheltuielile pentru construcţiile bisericeşti şi a supus întreaga administraţie bisericească unei revizuiri contabile. Aceste măsuri atrag dispreţul şi ura clericilor şi a păturii superioare, obişnuite cu fastul foştilor arhiepiscopi. Pentru Ioan, importante erau doar asistenţa celor sărmani şi activitatea în domeniul spiritual şi ascetic.

Această ură a crescut în 401, după sinodul de la Efes, când Ioan a destituit şase episcopi pe motiv de simonie.

Depus din treaptă pe nedrept şi exilat

Luxul şi depravarea împărătesei Eudoxia îl aduc pe Ioan în conflict cu ea. În acelaşi timp, invidios pe comportamentul energic al Sfântului Ioan şi din cauza unor învinuiri pe care acesta i le făcuse în nişte chestiuni de ordin bisericesc, Teofil al Alexandriei îl va acuza, la rândul său, pe arhiepiscopul de Constantinopol în sinodul de la Stejari (august 403). Cu 46 de capete de acuzare, Ioan a fost depus din treaptă. Motive ca: favoritism şi corupţie, „el mănâncă singur şi trăieşte ca un ciclop“, comiterea de acte de violenţă şi jignirea împăratului, ascund neînţelegerile puerile legate de expansiunea zonei de influenţă a Arhiepiscopiei Constantinopolului în vremea Sfântului Ioan. Deşi exilat în Bythinia, la protestele poporului şi la insistenţele împărătesei care, se pare, suferise un avort, Ioan este chemat înapoi a doua zi.

Pacea durează două luni, căci Ioan este iritat de dansurile şi amuzamentul produse în jurul unei statui de argint ce o înfăţişa pe Eudoxia şi care era aproape de catedrală. Istoricii Socrate şi Sozomen povestesc cum, la praznicul Sfântului Ioan Botezătorul, arhiereul ar fi spus: „Din nou Irodiada se ridică, din nou strigă, din nou dansează, din nou cere capul lui Ioan pe tavă!“, cuvinte care ar fi fost interpretate de împărăteasă ca adresându-i-se. Din aceste motive, pe 9 iunie 404, i se spune să plece din oraş, fiind exilat în Kukusus, Armenia. Aici va sta trei ani, reuşind să atragă prin predicile sale întreaga Biserică a Antiohiei. De aici va fi trimis la Pytius, în estul Mării Negre.

Bolnav şi obosit de atâta ură şi nedreptate, Ioan va muri pe drum, la Comana (în Pontus), pe 14 septembrie 407, mulţumind lui Dumnezeu pentru întreaga sa viaţă: „Slavă lui Dumnezeu pentru tot. Amin“.

Întrucât la 14 septembrie cinstim Înălţarea Sfintei Cruci, pentru a nu fi umbrită de această sărbătoare, ziua de prăznuire a Sfântului Ioan Gură de Aur a fost mutată în 13-a zi din luna noiembrie.

▲ Unde se află moaştele sale

În anul 438, pe 27 ianuarie, Teodosie al II-lea, fiul lui Arcadiu, a ordonat întoarcerea solemnă a moaştelor sfântului, care au fost înmormântate apoi în Biserica Apostolilor din Constantinopol. În 1204, în timpul jefuirii Constantinopolului de către cavalerii latini din cea de-a patra cruciadă, moaştele Sfântului Ioan au fost luate la Vatican, iar după 800 de ani de la acel eveniment, cinstitul său trup a fost readus la Constantinopol. În octombrie 1997, Cardinalul Florenţei, Silvano Piovanelli, cu prilejul vizitei la Bucureşti, a dăruit Bisericii Ortodoxe Române o părticică din moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur, care se află momentan în paraclisul „Sf. Ecaterina“, al Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul“, din Bucureşti.

▲ Sistematizarea Liturghiei

Liturghia Sfântului Ioan este liturghia cel mai des folosită în Biserica Ortodoxă Română, dar şi în Bisericile Ortodoxe care aparţin ritului bizantin. Pe vremea Sfântului Ioan nu exista un formular fix, aşa cum există astăzi, în ceea ce priveşte celebrarea Euharistiei. Nu existau rugăciuni clare, ci doar o schemă dezvoltată în jurul actului central: aducerea jertfei de pâine şi vin şi rugăciunea de invocare a Sfântului Duh, pentru sfinţirea şi prefacerea acestora în Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos. Ioan a reuşit să sistematizeze, să adune într-un formular diversele rugăciuni şi acte cultice, inspirându-se, se pare, din cultul diverselor Biserici din zona siriană şi folosind drept bază o veche rânduială denumită „a Apostolilor“. Deşi originea hrisostomică a Liturghiei pe care o celebrăm astăzi a fost adesea contestată, mulţi teologi au arătat, pe baza similitudinilor dintre rugăciunile din liturghie şi teologia ce răzbate din scrierile sale, paternitatea hrisostomiană a liturghiei.