Între 1909 și 1910, părintele Ioan D. Petrescu-Visarion este institutor și preot al Închisorii Doftana, apoi slujește ca preot la Moara Săracă (actualmente Moara Vlăsiei, Ilfov), iar din 1911 până în 1970, preot și apoi preot paroh la Biserica „Sfântul Visarion” din București, a cărei construcție o va și finaliza în 1913, pe locul unei biserici în care se știe că a fost botezat Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica.
În perioada anilor 1928-1934 a fost detașat ca Superior al Capelei Române din Paris, continuându-și studiile la renumita Schola Cantorum din capitala Franței. Aici a urmat cursurile marilor profesori: Vincent d’Indy (compoziție), Achile Phillippe (armonie), Amedee Gastoue (cant gregorian) și Andre Pirrot (istoria muzicii). De amintit că la această capelă, socotită ulterior biserica exilului românesc, au participat activ și s-au rugat personalități ale culturii și societății românești precum: Mircea Eliade (membru în Consiliul parohial), George Enescu, Emil Cioran, prințesa Martha Bibescu, Henry Coandă, Elvira Popescu, Virgil Gheorghiu, Eugen Ionesco și, nu în ultimul rând, Constantin Brâncuși, încadrat cântăreț de strană, precum și mulți alții.
Făcând un exercițiu de imaginație, am putea vedea un maestru al modulației, cu întreaga bogăție melodico-ritmică exprimată de glasul suav, alteori de sunetul grav de basso profondo al preotului I.D. Petrescu, dincolo de catapeteasmă, iar la strană, cu forța de performanță vocalizantă a lui, acel Brâncuși recunoscut pentru execuția unui „Aleluia” până la expir, sau „Doamne miluiește” modulat de o sută de ori.
Considerat a fi ctitor al școlii românești de bizantinologie muzicală din sec. XX, cât și unul dintre cei mai străluciți paleografi, a fost premiat național și internațional, inclusiv în anul 1933, cu premiul „Thorlet” al Academiei de Beaux Arts - Paris, pentru publicarea lucrării Les idiomeles et le canon de l’office de Noel (1932), pe care, de pildă, Parohia Răcari a primit-o în dar, cu mențiunea autorului: „Pentru Biblioteca Bisericii satului Răcari, în care am văzut lumina zilii. Pr. I.D. Petrescu-Sf. Visarion 16.IX.933”.
Între 1934 și 1941, părintele Petrescu a fost rector și profesor de istoria muzicii și paleografiei muzicale la Academia de Muzică Religioasă din București, iar din 1938 a activat și ca membru al Societății Franceze de Muzicologie din Paris. După 1941 până în 1948 a fost profesor de cant gregorian și paleografie muzicală bizantină la Conservatorul din București. În această perioadă, la 3 martie 1946, în Capitală s-a ținut un eveniment cultural de excepție! Societatea Corală „România” și Orchestra Filarmonică de Stat din București, sub bagheta lui George Enescu, au executat, în primă audiție, Oratoriul „Patimile Domnului”, pe texte muzicale bizantine ale secolului al XIII-lea, reconstituite, cu mare grijă, de pr. I.D. Petrescu și orchestrate de Paul Constantinescu. Corul era condus de N. Lungu, părintele Petrescu având, ca solist, rolul Mântuitorului Hristos. În celelalte roluri, de asemenea, nume de mare rezonanță. Pentru a se ajunge la această realizare a fost necesară o muncă asiduă. Biserica Visarion, unde aveau loc repetițiile, devenise un adevărat sanctuar al muzicii bizantine. Ilustrul compozitor Teodor Grigoriu își amintește că a fost necesară copierea manuală a știmelor pentru fiecare instrument în parte. Ulterior, trecând în sala de concerte, s-a observat că a cânta în biserică nu este totuna cu a interpreta pe scenă. Pentru că timbrul și potențialul vocii părintelui I.D. Petrescu erau suave, însă nu suficient de puternice ca să se audă, instrumentiștii au interpretat „pianissimo possibile”. Compozitorul Grigoriu mai relatează: „Părintele era, parcă, sedat; era ceva metafizic, trăia exact pentru glasul lui Iisus. Faptul era impresionant, te cutremura”.
Celelalte două reprezentări, în cinstea aniversării din luna mai a Patriarhului Nicodim Munteanu, au fost dirijate de bagheta lui Constantin Silvestri, apărând acum și o broșură cu un text introductiv al profesorului I.D. Ștefănescu și un altul explicativ al părintelui Petrescu, referitor la traducerea și rânduirea textelor vechi, lista membrilor orchestrei și a Societății Corale „România”.
Din păcate, afișul concertului avea lipsă numele preotului Ioan D. Petrescu, fapt ce a dus la o discuție cu Paul Constantinescu, care, într-un moment necugetat, a ars partitura Oratoriului, distrugând astfel o adevărată capodoperă muzicală. Oratoriile apărute postum nu au egalat în nici un fel originalul. Despre acest episod, una dintre persoanele autorizate, respectiv muzicologul Ion Dumitrescu, el însuși implicat în eveniment, menționează: „Ambiția era mai mare, şi nu din partea Părintelui, cât dinspre Paul”.
Începând cu anul 1955, preotul I.D. Petrescu a fost membru al Uniunii Compozitorilor din România până la sfârșitul vieții. De asemenea, prezența sa în cadrul Coralei preoților din Capitală, ca președinte, îi oferea prestanță. A făcut cercetări multiple în arhive și biblioteci din țară și străinătate, susținând numeroase conferințe, prelegeri și concerte-lecții. A publicat diverse studii, articole și documente în diferite editoriale și reviste: Amvonul, BOR, Cuvântul, Universul, Muzică și Poezie, Predania, Byzantinische Zeitshnit, Slova Ortodoxă, Neamul Românesc, fiind deschizător de drum pentru studiul comparat al cântărilor religioase.
Apreciat ori contestat, părintele profesor Ioan D. Petrescu-Visarion a fost impus de înseși strădaniile sale ca unul dintre cei mai autorizați cercetători ai vechii muzici religioase, veghind și susținând puritatea stilului autentic arhaic românesc, cu trimitere permanentă la creația mănăstirească de odinioară. Ca semn de apreciere, în 1967, fericitul întru pomenire Patriarh Justinian Marina a dispus ca ultima carte a pr. Petrescu, de 677 de pagini scrise în limba franceză, respectiv Studii de paleografie muzicală bizantină, să fie tipărită integral pe cheltuiala Patriarhiei, la Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor. Acest părintesc gest de recunoștință, la rându-i, a amplificat în sufletul ilustrului savant și muzicolog sentimente de adâncă gratitudine fiască. Cartea era încununarea operei sale. Asemenea colegului și prietenului său de-o viață preotul academician Niculae M. Popescu, și pr. Ioan D. Petrescu a donat Bibliotecii Sfântului Sinod aproximativ 1.300 de exemplare din selectele sale volume, acest lucru reprezentând și un ajutor mutual ce adesea avea loc între Biserică și cei marginalizați de autorități, sprijin posibil prin cunoscuta înțelepciune a vrednicului Întâistătător.
După mărturia pr. prof. Marin Velea, I.D. Petrescu „rămâne bizantinologul de excepție al Bisericii și țării noastre, admirat și prețuit de cei mai mari bizantinologi ai vremii sale ca: Charles Dieht, H.J. Tillard (Anglia), Lorenzo Tardo (Italia), Amedee Gastone (Franța) etc.”
În ziua de 9 mai 1970, la vârsta de 86 de ani, după mai bine de șase decenii de osteneală în Ogorul Domnului, părintele Ioan și-a aflat liniștea, trupul său fiind așezat într-o criptă din partea de miazăzi a Bisericii „Sf. Visarion”, după cum se păstrează până astăzi. Slujba de prohodire, oficiată în 12 mai de Mitropolitul Tit Simedrea - prieten și coleg din perioada studiilor teologice, dar și de la Catedra de Muzică religioasă - alături de un generos sobor de preoți și consilieri patriarhali, a fost urmată de citirea mesajului patriarhal și de alte cuvântări pline de elogii binemeritate.
Veșnică să-i fie amintirea și nestemată personalitatea și creația sa pentru întreaga Biserică Ortodoxă Română!
