Preotul muzicolog-bizantinist Ioan D. Petrescu-Visarion și contextul devenirii sale

Citește și: Preotul muzicolog-bizantinist Ioan D. Petrescu-Visarion și contextul devenirii sale (II)

An de an, în preajma sărbătorilor de iarnă, prilejuite de venirea în lume a Mântuitorului Hristos, ne bucurăm cu toții de „Colindul sfânt și bun” și, în același timp, ne revine în gânduri una dintre personalitățile emblematice ale cercetării muzicii bizantine în spațiul românesc: preotul profesor Ioan D. Petrescu-Visarion. Anul acesta se vor împlini 14 decenii de la nașterea sa. A venit pe lume aproape de Capitală, în Răcari, astăzi un mic orășel din Dâmbovița. După marele filantrop Iorgu Dumitrescu, considerat și ctitorul acestei localități, fiind decorat de regele Carol I cu cea mai înaltă distincție oferită civililor (Ordinul „Steaua României” în Grad de Cavaler), preotul Ioan Petrescu este un alt răcărean distins cu Ordinul „Coroana României”, ca recunoaș­tere a meritelor sale imense în promovarea valorilor culturale româ­nești. La aceasta s-au mai adăugat „Răsplata muncii pentru Biserică” clasa a II-a, „Meritul cultural” clasa a II-a și „Crucea comemorativă a războiului 1916-1918”.

Întâiul dintre copiii familiei Dumitru și Ecaterina Petrache, viitorul preot și muzicolog a văzut lumina zilei la 28 noiembrie 1884, fiind încreștinat la numai două zile de părintele Costache Mihail (1853-1904), având naș pe Ioan Marchidan-Kalmeci, care i-a dăruit și numele. Din păcate, Gheor­ghe (1887-1894), următorul copil al familiei Petrache, nu a supra­viețuit unei banale angine pectorale. Însă, între timp, Dumnezeu i-a mângâiat, în 1891, cu bucuria nașterii celui de-al treilea copil, Constantin, care avea să îmbrace, cu cinste și responsabilitate, haina de ofițer al Armatei Române.

În persoana strălucitului preot profesor se va regăsi o adâncă zestre moștenită din neam: după tatăl Dumitru, moșnean oltean, descendent al artiștilor olari - modelatori în lu­tul argilos îmbibat de sângele vitejilor străbuni și pandurilor vladimi­rești -, dobândește năzuințele celor care au inițiat procesul de renaștere națională culminat cu Revoluția de la 1821, având ca punct central ideea de libertate, prin dârzenie și bărbăție, după modelul bravilor eroi ai neamului nostru; iar după mama sa, Ecaterina, a primit întregul tezaur spiritual, acumulat genetic și amplificat fericit, care urmărea acelaşi aspect dintr-o altă perspectivă. Aceea de libertate prin cunoaștere: „veți cunoaște Adevărul, iar Adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 32). De altfel, mama sa venea prin antece­dență din întregul șir de clerici aflat la originile istorice ale Răcarilor. Era fiica prezbiterei Maria, la rândul ei copilă a prezbiterei „Safta ot Boanga”, fata preotului Zamfir, având legătură și cu „Dobre Diaconul”, preoțit de „P.S. Dosoftei, prin preot Teofilact la leat 1798, august 10” (cf. Catagrafia Ungrovlahiei, 1810). Acest Dobre Diaconul, amintit și într-un alt document de pe la 1781, este descendent și el al familiei Petre Diaconul, despre care se cunoaște că în anul 1769, dăruind partea sa de avere Mitropoliei Ungrovlahiei, se călugărește sub numele de Partenie.

Având în vedere inscripția păstrată pe un clopot al Bisericii „Sf. Cuv. Parascheva”, vechiul lăcaș al comunității parohiale din Răcari, unde se regăsește anul turnării acestuia (1796) alături de numele „Petre, Mihai”, se poate afirma că în jurul acestei date exista deja o localitate bine închegată și organizată, ce s-a numit când Boanga, când Podu Bărbierului, iar ulterior Răcari.

În anii copilăriei viitoarei perso­na­lități a Bisericii noastre, localitatea dâmbovițeană creștea demografic, înflorea economic și se bucura de un adevărat ferment creș­tin. Emblematicul filantrop Iorgu Dumitrescu aduna frecvent în jur de 60-70 de copii, fie orfani, fie proveniți din familii modeste, cărora le purta de grijă, oferindu-le adăpost în spațiile construite special în prelungirea casei sale, și, desigur, posibilitatea de a învăța carte și a deprinde „arta” negoțului și a deschiderii propriei activități comerciale.

Acest lucru a fost posibil și datorită luminatei soții a filantropului, Maria, născută Constantin Rădulescu, educată la Pensionul „Pitar Moș”. Era bună vorbitoare de limbă germană și stăpânea, cu măiestrie, clapetele pianinei. Astfel, casa marelui filantrop devenea nu numai o „Academie Comercială”, de unde unul dintre elevii ei, Mihail Mihăescu, ajunge președintele Camerei de Comerț Târgoviște, ci și un spațiu cultural-muzical, în care cel evocat în textul de față a deprins cele dintâi cunoștințe muzicale, dezvoltându-le și amplificându-le ulterior la Seminarul „Nifon” din București (1895- 1902), unde i-a avut ca profesori pe Ioan Popescu-Pasărea (muzică psaltică) și Gh. Brătianu (muzică liniară). A continuat studiile la Facultatea de Teologie tot în București (1902-1906), fiind licențiat în 1907, deodată cu colegul, prietenul și conjudețeanul său, preotul profesor și academician Nicolae M. Popescu, bizantinolog și el, cu studii post­universitare la Viena. Cu acesta va colabora întreaga viață atât în domeniul învă­țământului, cât și ca membri activi ai Societății corale „Carmen”. La slujba de prohodire a părintelui N. Popescu, oficiată în Biserica „Sfântul Gheorghe”-Nou din centrul Capitalei, în ziua de 14 februarie 1963, soborul preoților a fost condus chiar de prietenul său, preotul profesor I.D. Petrescu.

În ultimul an de facultate (1905- 1906), studentul I.D. Petrescu activează ca psalt la Biserica Dobroteasa, iar între 1907 și 1908 cântă și în corurile bisericilor Brezoianu și Lucaci, de asemenea, din zona centrală a Bucureștilor.

Suntem convinşi că de Biserica Brezoianu, prima care va fi demolată de vechiul regim, era legat sentimental întrucât o vizitase încă din 1901, în perioada când se realiza pictura interioară sub vegherea ierarhului Nifon Ploieșteanul și prin cheltuiala mentorului său spiritual, Iorgu Dumitrescu de la Răcari, care salvase în acest fel și starea precar-financiară a pictorilor angajați la lucrare, C. Artachino și Ștefan Luchian. Acesta din urmă, grav bolnav, prin contractul asigurat cu Iorgu Dumitrescu, a izbutit să își achite costurile la Spitalul Pantelimon, unde a fost tratat de renumitul medic Gheorghe Marinescu, fapt ce i-a prelungit viața și posibilitatea de a mai crea. Adăugând încă o paranteză, starea valorosului pictor se degradase atât de mult, încât un alt colos al artei românești, Nicolae Tonitza, văzând efortul supraomenesc al bolnavului de a picta cu pensula legată de brațul paralizat, a izbucnit în plâns. Acesta își va aminti: „[...] în urma perdelelor groase - dintr-o cameră alăturată - am plâns; plânsul sec al neputinței mele detașabile”. Dar pe lângă patul de suferință al marelui artist s-au ivit și lacrimi de bucurie. Tudor Arghezi a lăsat în scris: „L-am găsit într-o dimineață zgribulit, dar însuflețit și cu ochii frumoși aprinși [...] Luchian plângea [...] de o emoție fericită [...]. Ușa deschisă orișicăruia, ziua și noaptea, ca la biserică [...]; o umbră cu o pelerină se strecurase în odaia «răstignitului»; scoțând de sub ea o vioară, i-a alinat boala prin acorduri măiestrite vreme de două ceasuri, după care se va recomanda: «Iartă-mă, te rog, sunt George Enescu!»” (Tudor Arghezi, „Între marile valori distan­țele dispar”, în: România Liberă, 11 mai 1955). Mângâierea sufletească și ajutorul material îi erau foarte necesare. În fapt, la o expoziție din 1905, Șt. Luchian nu reușise să vândă decât un tablou, tot unui dâmbo­vi­țean nu departe de Răcari, pictorului Nicolae Grigorescu, care și acesta făcuse un gest caritabil, ca o intenție onorabilă de a ajuta financiar.

(Va urma)