Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Documentar Pribegia unui prinţ valah - Petru Cercel

Pribegia unui prinţ valah - Petru Cercel

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Documentar
Un articol de: Prof. Dr. Dorin Stănescu - 04 Mar, 2021

În lungul Ev Mediu, spaţiul Ţărilor Române nu a cunoscut plecări masive ale populaţiei în străinătate şi prin urmare nici crearea unei diaspore. Fenomenul acesta avea să se manifeste mult mai târziu, spre finalul veacului al XIX-lea. Până atunci exilul ori pribegia aveau să fie o constantă a vieţii elitelor boiereşti şi a domnitorilor. Între experienţele relevante ale pribegiei se înscrie şi cea a lui Petru Cercel, domnitor al Ţării Româneşti de la sfârşitul veacului al XVI-lea. 

Începând cu secolul al XV-lea şi până la 1821, aproape că nu există domnitor care să nu fi cunoscut, măcar şi pentru o scurtă perioadă, gustul amar al exilului. Contextul în care domnii şi boierii părăsesc de nevoie ţara este generat de motive interne sau externe. De cele mai multe ori, partidele boiereşti se luptă între ele, ridicând pretendenţi la tron şi pornind conflicte armate soldate cu fuga celui învins. Alteori, invazia străină otomană, maghiară ori poloneză provoacă fuga domnului peste graniţe pentru a-şi salva viaţa. Pentru domnul ori pretendentul la tron începea un proces lung de câştigare a bunăvoinţei unei mari puteri, de regulă cea otomană, pentru a lua tronul. Uneori exilul era de scurtă durată, alteori permanent, însă un lucru este cert, puţini dintre cei care domneau pe atunci mureau din cauze naturale şi, cel mai adesea, moartea lor era violentă. Nici familiile domnitorilor nu aveau un trai tihnit. Copiii lor erau trimişi zălog la Constantinopol, unde duceau o viaţă de semiprizonierat, iar fetele erau constrânse la căsătorii stabilite prin calcule politice.

Pribeag între Stambul şi Paris

Cu siguranţă printre cele mai relevante experienţe ale pribegiei se numără şi cea a unuia dintre domnitorii Ţării Româneşti de la sfârşitul veacului al XVI-lea, Petru Cercel. Dintre toţi domnitorii de până atunci, şi nu numai, el a călătorit cel mai mult prin Europa, peregrinările sale ducându-l din Orient în Occident. S-a născut în anul 1545, ca fiu al domnitorului Pătraşcu cel Bun (1554 -1557). În august 1555, la doar 10 ani, copilul Petru a fost oferit zălog de credinţă la Constantinopol. Nici nu bănuia că tatăl său avea să moară curând, în 1557, şi nu va mai apuca să îl revadă. Sultanul i-a stabilit vlăstarului domnesc domiciliul forţat pe insula Rhodos, unde a stat 14 ani sub pază aspră, până când a reuşit să fugă în Siria şi de aici a revenit în Ţara Românească, în 1571. Gândul tânărului Petru era ca, prin sprijinul unor boieri rămaşi fideli amintirii tatălui său, să strângă o oaste şi să preia tronul ţării. Aventura a eşuat, însă, deoarece susţinerea boierilor nu l-a putut aduce pe tron, şi a fost nevoit să fugă în Transilvania, la Braşov. De aici a plecat la Viena, unde a ştiut să cultive notabilităţile timpului şi în special pe cardinalul Morone, legatul papal. Această prietenie avea să-i deschidă, mai târziu, uşile papei, dar şi pe cele ale curţii regale de la Paris. De la Viena, Petru a plecat în Italia, unde a locuit pentru o vreme la Genova şi Roma. Înarmat cu o recomandare a papei către regele Franţei, Petru ajunge, în 1579, la Paris. A fost primit în audienţă la curtea lui Henric al III-lea şi a Caterinei de Medici, unde se prezintă drept „Petrus Demetrius princeps de parte Magne Valachiae“.

La curtea regelui Franţei, Petru Cercel devenise o veritabilă personalitate. Lungul său exil şi numărul mare de ţări în care trăise i-au adus o bună cunoaştere a multor limbi străine, se pare că vorbea 12 limbi, o aleasă cultură şi, fapt important, o bună cunoaştere a ceremonialurilor curţilor europene. Era un tânăr înalt, care impunea prin chipul său, dar şi deşteptăciune. Îi cucerea pe cei din jur cu poveştile peregrinărilor sale şi cu durerea cauzei personale pentru care lupta: recuperarea tronului care i se cuvenea de drept şi care era uzurpat de alţii. În vremea pribegiei franceze, Petru Cercel a scris un „Imn închinat lui Dumnezeu“, dovadă a ataşamentului faţă de credinţa strămoşească, dar în egală măsură a culturii şi talentului său literar. Cu toate aceste calităţi, el a reuşit în scurt timp să câştige simpatia tuturor, iar regele Franţei îl numea „foarte dragul nostru verişor şi bun prieten“.

Curând, au început să curgă scrisorile lui Henric al III-lea către sultan, în care îi cerea „să săvârşească actul de dreptate pentru mult iubitul principe al Marii Valahii, adevăratul şi legitimul domn şi principe ereditar al zisei provincii… restituind pribeagului ţara răpită“. Diplomaţia franceză a dat roade. Sultanul l-a chemat pe Petru la Constantinopol şi, astfel, s-a încheiat un deceniu de pribegie şi de bătut la porţile nobilimii şi regilor Europei. Sosit în 1581 în capitala imperiului, după o fastuoasă primire la Veneţia, Petru era optimist şi spera să ajungă curând pe tronul părintelui său, dar la Constantinopol totul era negociere. Scrisorile unui rege francez, dacă nu erau însoţite de munţi de bani, nu valorau prea mult. Mihnea Turcitul, domnul Ţării Româneşti, plătea sume exorbitante şi tot felul de „peşcheşuri“ pentru bunăvoinţa turcilor. Până s-a conformat şi el, Petru a mai stat doi ani la Constantinopol şi, în cele din urmă, firmanul de învestitură a fost înmânat ambasadorului francez. „O cât de minunate sunt judecăţile lui Dumnezeu. Niciodată omul nu trebuie să se îndoiască de mila lui“, a exclamat Petru Cercel, la aflarea veştii numirii sale, după cum relatează secretarul său personal, genovezul Franco Sivori, cel care a lăsat o istorie a vieţii şi peregrinărilor domnului valah. Aşa a plecat Petru Cercel de la Constantinopol pentru a începe o scurtă domnie, dar bogată în realizări culturale, şi nu numai.

Sub semnul zidirilor culturale şi spirituale

Revenit în Ţara Românească, Petru a primit porecla Cercel. La curtea lui Henric al III-lea era moda ca bărbaţii să poarte un cercel de aur în urechea dreaptă, iar pribeagul valah aderase şi el la această modă, probabil şi pentru a câştiga bunăvoinţa celor de acolo. Evident că în Ţara Românească această modă era ciudată, de aici şi numele cu care a intrat în istorie, Petru Cercel. A fost domnitorul Ţării Româneşti din august 1583 până în aprilie 1585, având sfetnici italieni şi francezi. A iniţiat o amplă politică de dezvoltare economică, instituţională şi culturală a ţării. Asemenea unui principe renascentist, Petru Cercel a fondat biserici şi palate, dar s-a preocupat şi de restaurarea din temelii a vechilor lăcaşuri de închinăciune ale ţării. A restaurat şi împodobit Mănăstirea Curtea de Argeş, a ctitorit Mănăstirea Mislea din judeţul Prahova, a terminat mai apoi Mitropolia din Târgovişte, a reparat biserica din Şcheii Braşovului, a zidit biserica domnească din Târgovişte. La cererea sa, au fost tipărite cărţi de cult, între care Evanghelierul diaconului Coresi, în 1583. Pe lângă prefaceri ale sfintelor lăcaşuri, Petru Cercel a refăcut palatul din Târgovişte, înconjurându-l cu grădini frumoase şi sere concepute după moda occidentală a curţilor nobiliare. Au fost doi ani de bună gospodărire, iar manierele alese şi generozitatea sa i-au adus admiraţia supuşilor, care vedeau dragostea domnului faţă de glia străbună.

La Constantinopol, însă, Mihnea Turcitul uneltea din nou şi, cu bani mulţi, a recâştigat graţiile turcilor. Petru Cercel a fost mazilit şi silit să ia din nou calea pribegiei. A fugit cu copiii şi familia în Transilvania, însă a fost arestat. Eliberat apoi, a plecat la Veneţia, pentru ca, după alţi trei ani petrecuţi în Italia şi Franţa, în vara anului 1588, să ajungă din nou la Constantinopol, unde obţine promisiunea că va fi repus la tron. Moartea lui Henric al III-lea însă i-a schimbat soarta în rău. În urma uneltirilor duşmanilor săi de la Constantinopol, Petru Cercel a fost întemniţat la închisoarea Edicule, de unde iese, în martie 1590, mutilat. Turcii, plătiţi de duşmanul său Mihnea, i-au tăiat urechile şi nasul pentru a nu mai putea emite pretenţii la tron. Potrivit datinii medievale, persoanele mutilate nu puteau să devină domni. A fost ucis în drum spre insula Rhodos, unde i se stabilise exilul, iar trupul său a fost aruncat în mare.

În acest mod tragic a trecut la cele veşnice, precum un martir, unul dintre cei mai însemnaţi voievozi ai Ţării Româneşti. Din cei 45 de ani cât a trăit Petru Cercel, 33 i-a petrecut în exil. Se poate spune că a fost un adevărat principe, un protector al Bisericii şi credinţei strămoşeşti, lăsând, în numai doi ani de domnie, o puternică amprentă culturală şi spirituală în istoria naţională.

Citeşte mai multe despre:   Petru Cercel