Profesorul Mihai Rădulescu și Rugul Aprins

Mihai Rădulescu, îndrăgitul profesor de engleză al Facultății de Teologie Ortodoxă din București, a avut o biografie plină de peripeții, inclusiv câțiva ani de arest ca deținut politic, timp în care, susține acesta, întâlnirea inițială cu rugăciunea isihastă i-a fost de un real folos. Căci începutul cel bun i-l datorează părintelui Daniil Sandu Tudor, pe care l-a găsit cândva la Mănăstirea Antim...

Precizez că vorbim aici despre profesorul de engleză, traducătorul, scriitorul și colecționarul de artă Mihai Rădulescu (1936-2009), care apar­ținea prin naștere comunității armene din București. Fiindcă în închisorile comuniste a mai fost (cel puțin) un deținut politic cu același nume și prenume: Mihai Rădulescu (1919-1959), absolvent de drept și muzică, reținut în lotul Noica-Pillat, care moare în temniță, în condiții neelucidate, la puțin timp după condamnare. Din păcate, mai puțin cunoscut decât scriitorul armean, în câteva surse bi(bli)ografice, cea mai importantă operă scrisă a muzicianului, volumul publicat postum, intitulat Violonistica enesciană (Editura Muzicală, București, 1971), este atribuit eronat profesorului de engleză. Iar această confuzie între cei doi persistă pe alocuri și în alte privințe.

Așadar, armeanul Mihai Rădulescu se naște în Capitală, în anul 1936 și, după un parcurs sinuos, devine profesor de engleză la Facultatea de Teologie Creștin-Ortodoxă a Universității din București. Fire nonconformistă, pasionat de căutarea de ordin spiritual încă din adolescență, Mihai Rădulescu este ajutat de Dumnezeu: îl întâlnește la vârsta de 16 ani pe părintele Daniil Sandu Tudor. Din relatările (un pic neclare) ale scriitorului de mai târziu rezultă că a fost o singură întâlnire, petrecută la Mănăstirea Antim din București, la puțin timp după primul arest al părintelui Daniil, așadar undeva în prima jumătate a anului 1952 (reamintesc, părintele fusese eliberat la 9 februarie 1952, după doi ani de detenție, în special la Canal).

Aflat în trecere prin București, părintele Daniil îl primește cu prietenie - așa cum proceda cu majoritatea tinerilor - pe tânărul Mihai Rădulescu, îl spovedește și-l introduce pe calea rugăciunii isihaste. Relatarea acestei întâlniri, care a fost sursa unui început bun, este publicată în volumul Rugul Aprins. De la Mănăstirea Antim la Aiud (Editura Ramida, București, 1998).

Adolescentul Mihai Rădulescu era frământat de anumite pasaje din Biblie și s-a dus la Mănăstirea Antim pentru a întreba vreun călugăr, pentru a se lămuri. Descrierea părintelui dovedește un real talent literar: „Ceea ce-mi pot aminti este că vorbele Părintelui Daniil mă cercetau cu multă delicatețe și cu perspicacitate, încât nu-mi rămăsese decât să mă las pradă deliciilor propriei mele dezghiocări. Subliniez că n-am folosit termenul: blândețe. Nu era un monah blând. Dădea dovadă, poate, de durități. Dar erau cele de care tocmai aveam nevoie. Era tonul aspru și drept al... iată că nu găsesc termenul potrivit comparației; ba da; e tonul duhovnicului. Și nu al oricărui duhovnic, ci cel al celui obișnuit cu viața în singurătate. Nu sălbăticit acolo, ci dedat suferinței, rugăciunii și luptei datorate incapacității celorlalți de a fi fericiți”.

Chiar dacă foarte scurtă, întâlnirea cu părintele Daniil Sandu Tudor rămâne memorabilă și, indubitabil, esențială pentru Mihai Rădulescu. Cu prilejul aceleiași întâlniri, este introdus totodată în abc-ul rugăciunii isihaste - ceea ce îi va aduce mult folos duhovnicesc.

În volumul sus-menționat, dedicat Rugului Aprins, a cărei primă ediție va fi publicată în anul 1993, Mihai Rădulescu se dovedește a fi mai degrabă un scriitor cu talent, un reporter și mai puțin un memorialist. Este una dintre primele cărți dedicate Rugului Aprins publicată în anii ’90, astfel încât este luată și astăzi drept punct de reper. În realitate, există câteva amintiri proprii și mărturii (majoritatea, preluate din alte surse) care merită atenție, dar și un exces de literatură.

Dar și aceste pagini literare au greutatea lor, de pildă un portret al părintelui Daniil, poate printre cele mai fidele, presupunem (bazându-ne pe numeroase alte surse): „Din penumbra pronaosului am văzut făcându-și loc spre ieșire, printre trupurile înghesuite ale credin­cio­șilor, o siluetă înaltă ce plutea între faldurile semețe ale rasei negre, cu plete albe, ondulate, acoperite de un fes din dimie, ce ținea loc de felon. Călugărul era puțin lăsat de spate, cu barba nu prea lungă, ca tăciunele, pomeți osoși mânjiți cu o pieliță trandafirie, nas coroiat și vânjos, gură mobilă și plină de haz în sinuozitățile ei, cu pupile inteligente, șirete, dar, revin, mai presus de orice, inteligente. Ochii aceia care-ți dau convingerea că știu să-ți urmărească pe figură limbajul secundar al trăsăturilor, cheia fa ce consemnează-n contrapunct și lămurește cuvintele rostite-n cheia sol. M-a impresionat aerul stăpânitor cu care despica, din trecere, ciorchinele uman, siguranța de sine respirată de fiece modulare a trupului, precum și respectul cu care i se făcea loc ca unui bine cunoscut frecventator al acelei biserici”. Un portret memorabil al unui viitor martir al Bisericii, pe care tânărul îl abordează frontal: „Nu vă supă­rați, părinte, aș vrea să-mi explicați ce se ascunde-n Biblie, dincolo de textul pe care-l citim?”. Puritatea întrebării este depășită doar de inocența tinereții care o emite...

Vom mai întâlni, rând pe rând, mărturii sau relatări despre alte câteva personalități ale Rugului Aprins, pe care adolescentul Mihai Rădulescu le-a întrezărit la Antim, precum monahul Andrei Scrima, sau a căror legendă a auzit-o de-atunci încoace. Căci, reamintesc, întâlnirile Rugului Aprins nu mai erau posibile în anii ’50, fuseseră interzise încă din 1948, continuau discret în alte spații, mai ales cele private.

La maturitate, profesorul Mihai Rădulescu a mai întâlnit membri ai Rugului Aprins, pe câțiva tineri, chiar în închisoare. Despre toți aceștia are mărturii în acest volum, câteva, prețioase chiar, prin ineditul lor.

Drumurile vieții lui Mihai Rădulescu au fost întortocheate: înscris la Facultatea de Filologie, secția de Limbă și Literatură Engleză, este arestat înainte de a o termina. Împreună cu câțiva colegi organizase o manifestație anticomunistă, fapt pentru care între anii 1956-1960 face închisoare politică. Ieșit din temniță, își încheie cu greu studiile, are angajamente minore (hamal, horticultor, montator calorifere etc.), până să ajungă să predea el însuși. Devine un punct de reper pentru studenții teologi bucureșteni, cărora le va preda engleză și care-l îndrăgesc. În paralel, profesorul M. Rădulescu face traduceri, scrie despre viața armenilor, devine colecționar de artă etc. După 1989, are propria sa emisiune la Radio România Cultural, scrie îndelung despre închisorile comuniste și despre deținuții politici, volume pe care le publică în special la editura proprie, numită Ramida. Este autorul, între altele, al unei ample lucrări intitulate Istoria literaturii de detenție la români (trei volume).

Literatura lui Mihai Rădulescu dedicată Rugului Aprins este inegală, înțesată cu destul de multe inexactități. Un volum aparte este dedicat celor câteva numere din revista de cultură Floarea de Foc, scoasă de același Sandu Tudor în anii ’30, carte intitulată Sandu Tudor și Floarea de Foc (Editura Panaghia, 2008). Este prima cercetare de acest gen și trebuie apreciată ca atare, chiar dacă realizată cam grăbit și cu o insuficientă documentare. Cercetătorul trebuie să facă un fel de „slalom” prin paginile acestui volum ori prin celelalte dedicate Rugului Aprins, semnate de Mihai Rădulescu, pentru a identifica datele exacte. Deschiderea arhivelor, fapt petrecut cu precădere în ultimul deceniu, aduce informații pre­țioase, care trebuie confruntate cu paginile de memorialistică, condamnate din start la subiectivism, fără a fi prin aceasta mai puțin valoroase.