„Rugăciunea mamei nu are egal pe lumea asta”

Preacuviosul Părinte Arhimandrit Justin Pârvu (1919-2013), ctitor al Mănăstirii ­Petru Vodă (Neamț) și monah cu viață sfântă, a fost socotit, pe bună dreptate, un erou al moralității și al demnității, un luptător neobosit pentru păstrarea valorilor creștine și naționale, „duhovnicul inimilor” a sute de mii de creștini care îi căutau prezența, sfatul și rugăciunea, odihnitoare și alinătoare, aducătoare de liniște și ­pace sufletească și dătătoare de curaj și speranță, în fața valurilor istoriei, ale lumii și ale vieții. Referindu-se, odată, la importanța și rolul familiei în viața unei persoane, a unei comunități și a unui neam, cu ochii înlăcrimați și ațintiți în zările lumii de altădată, ale casei părintești și satului natal, Părintele Justin Pârvu arăta rolul iubirii mamei, spunând cum numără o mamă copiii: „O femeie avea opt copii. Întrebată de cineva, cu uimire, cum îi poate hrăni pe toți, aceasta i-a răspuns: «Dacă îi iubesc, totul ­devine simplu». Iar altcineva a întrebat-o: «Cum reușești să hrănești așa de mulți ­copii, să-i îmbraci...?». Femeia i-a răspuns: «Dacă-i iubesc, nu-i mai număr...!»”.

Părintele Justin Pârvu a purtat în sufletul său dragostea de neam și de locurile natale, locuri binecuvântate cu oameni credincioși, iubitori de Dumnezeu și de Biserică, de credință și de semeni. Precum însuși marele duhovnic o spunea: „Eu așa am mers, cu Evanghelia în față și cu neamul în spate”.

Ținuturile Neamțului, în care s-a născut și a copilărit, formându-se intelectual și duhovnicesc, erau locuri binecuvântate cu numeroase mănăstiri, adevărate ­oaze de sfințenie, în care se nevoiau și din care luminau, ca niște luceferi în noaptea frământată a istoriei, monahi cu viață îmbu­nătățită, sfântă, trăind în smerenie deplină și rugăciune ne­încetată.

În asemenea vremuri și locuri, omul duhovnicesc se simțea „acasă”. „Acasă”, spunea iubitorul părinte, „a fost pentru mine totdeauna locul în care am văzut că oamenii au frică de Dumnezeu, respectă tradiția și valorile neamului. Dacă nu respecți valorile neamului, care sunt identitatea ta în lume, ce să respecți? Dacă nu respecți tradiția, care e legătura ta cu trecutul, e rădăcina ta puternică, cum să mai ai pretenția să reziști în fața loviturilor prezentului și viitorului? Dacă nu-L respecți pe Dumnezeu, cum să te mai consideri un om cu destin?”.

A te întoarce acasă înseamnă a te întoarce la credinţa adevărată

Din acest motiv, a te reîntoarce „acasă” însemna pentru încercatul duhovnic a te întoarce la credința adevărată, la o viață morală ­înaltă, având în centrul ei respectarea învățăturilor creștine, a te întoarce la Dumnezeu, căci „un om obosit pe un drum de țară, vara sub arșiță, iarna sub troiene, merge și înaintează cu speranța că ajunge acasă. Dar un suflet care a pierdut acel acasă, care e întoarcerea la Dumnezeu, cât are de pătimit, de rătăcit?”.

Familia de altădată era caracterizată de moralitate și sacralitate. Ea era cel dintâi altar de rugăciune și cea mai înaltă școală a virtuților creștine, a rugăciunii și iubirii de Dumnezeu și de semeni. Credința, cinstea, corectitudinea, ajutorul și susți­nerea jertfelnică și iubitoare caracterizau relațiile dintre membrii comunității creștine și în mod deosebit ai familiei evlavioase. Scopul însoțirii soților și a viitorilor părinți îl constituiau dragostea și respectul, prețuirea și ajutorul în opera de mântuire personală și obștească.

Sfințenia mamelor de altădată

În „sfătuirile” sale duhov­nicești, în cuvintele scrise sau rostite, toate cu „putere multă”, Părintele Justin Pârvu își aducea aminte cu respect și evlavie de mama sa, cea dintâi care i-a deschis calea spre credință și spre Dumnezeu, spre monahism și spre sfinţenie. „Calea Bisericii, mărturisea peste ani preacuvioșia sa, a fost născută în ființa mea, așa după cum fiecare om se naște cu acest dar de la Dumnezeu. Acest dar de la Dumnezeu, omul îl cultivă sau nu-l cultivă. Se dezvoltă în el odată cu mediul în care trăiește. Visul meu a fost, de când mama m-a purtat la mănăstirile din jur în duminici și sărbători, să ajung la mănăstire. Încât pentru mine aceasta a fost o mare bucurie - că eram cel mai mic și trebuia să fiu sprijinul lor. Și a fost ca eu să renunț la toată această bucurie de familie și să merg la mănăstire.”

După anii de închisoare cruntă, mai mare și mai grea decât multele umilințe și chinuri la care a fost supus în perioada detenției a fost faptul că, reîntors „acasă”, mama sa, care suferise cumplit de pe urma despărțirii de fiul iubit și pe care îl considera mort, bolnavă sufletește, nu l-a mai recunoscut, confundându-l până la sfârșit cu unul dintre frații lui. După ce a fost arestat, în anul 1948, avea să mărturisească mai târziu marele duhovnic, „mama a auzit atunci că am fost executat și ea tot timpul a crezut că am murit. Așa a rămas mama, opt ani nu a știut ce-i cu mine. După opt ani (...), am avut voie să scriem o carte poștală și am scris și eu acasă, dar nu a putut să creadă. Biata mama, ce-o mai pătimit! Și au trebuit să treacă 16 ani s-o găsesc pe mama acasă bolnavă de pelagră și nu mai era mama întreagă cu mintea; se îmbolnăvise de atâta durere și de dorul meu. Eu eram copilul ei cel mai iubit. Eu am venit în mai și ea n-a mai trăit decât până-n anul următor, în ianuarie. Avea și momente de luciditate, dar foarte puține - n-am putut s-o conving nicicum. Îi spuneam eu: «Mamă, uite, eu sunt, băiatul tău». Dar n-aveam cum s-o conving. Eu fusesem băiatul cel mai mic și mai drăgăstos, m-am dus la mănăstire și eram feciorul mamei, ca mamele, măi!”.

Mama - „numele sfințeniei pe lumea asta”

Închisorile comuniste l-au învățat pe Preacuviosul Părinte Justin Pârvu lecția credinței statornice și a speranței, a răbdării și a iertării. Omul însuși, spunea Părintele Justin, „este - sau ar trebui să fie! - jumătate dragoste și jumătate luptă, jertfă pentru a păstra dragostea intactă, ­neatinsă de rău”.

Într-o familie credincioasă, mama este primul dascăl și pedagog, primul învățător și preot, care îl deprinde pe copilul ei cu valorile morale ale credinței creștine, cu lucrarea rugăciunii și osteneala postului, cu ne­voințele ascetice adaptate vârstei lui și cu lucrarea faptelor bune și a virtuților.

O mamă creștină și cu adevărat responsabilă „trebuie să fie echilibrată, să aibă chipul icoanei în inimă, să aibă chipul sfintei cruci în minte, să știe drumul bisericii ca să poată pregăti un prunc pentru viață. De aceea, dacă ne lipsește ceva la ora aceasta, ne lipsesc tocmai mame sfinte care să dea sfinți, să dea eroi, să dea martiri, să dea intelectuali, să dea genii care să stârnească tot ce are mai bun poporul acesta...”. Sau, cum o spunea, la modul sublim, duhovnicul moldav, pentru copii, pentru familia și pentru neamul ei, „mama este numele sfințeniei pe lumea asta”.

Creșterea copiilor cu inima la Hristos

Educația copiilor este o adevărată artă, dar nu în sens metodologic sau estetic, ci duhovnicesc. Este o artă cu efecte atât asupra educatorului, cât și a învățăcelului, asupra părinților și a copilului, pentru că scopul ei final nu este dobândirea de bunuri materiale, nici fericirea trecătoare. Scopul esențial și ultim al educației îl constituie mântuirea părinților și a copiilor, a „casei” sau a familiei lor și, în măsura în care este posibil, prin exemplul lor bun, a semenilor.

Educația copilului, sublinia Părintele Justin, „nu începe după nașterea copilului, ea se face în concept. Părinții care trăiesc în adevăr, care iau fiecare clipă ca un fior dumnezeiesc, care trăiesc în dragoste deplină, au mintea clară, limpede, pot să aducă pe lume un copil ca pe o bucurie pentru viață, conceptul acesta determină dezvoltarea ulterioară”.

Rostul educației copiilor nu îl constituie „mobilarea” sau „garnisirea” minții lor cu idei și concepte abstracte și teoretice, oricât de bogate și de înalte ar fi acestea, ci familiarizarea lor cu valorile și virtuțile creștine, apropierea lor de credință și de Biserică, de Dumnezeu și de mântuire sau, cum atât de frumos recomanda părintele duhovnicesc, „creșterea copiilor cu inima la Hristos”: „Dacă copilul va crește în brațele mamei, îndreptat spre icoană, iar mama merge la biserică, ține un post miercurea și vinerea, face milostenie, își iubește soțul ca pe Hristos, atunci și copilul va fi sănătos. Așa după cum copilul absoarbe hrana din corpul mamei, tot așa absoarbe și hrana spirituală din viața mamei și a părinților. Copilul acesta, crescut cu inima la Hristos, va fi într-adevăr un urmaș al lui Hristos. El nu va fi răzvrătit, neascultător și nu va ieși din făgașul acesta pentru că e crescut din mamă îngerească și atunci și el va fi un copil îngeresc. Creșteți copiii cu inima la Hristos! Într-o familie, mama, tata și copilul formează o trinitate. Ce este Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt în cer, este pe pământ familia creștină”.

Iar cel mai bun exemplu pe care îl pot oferi părinții și în mod deosebit mama îl constituie modelul personal, viața curată și ­înaltă, credința statornică și rugăciunea stăruitoare, pentru că „rugăciunea mamei pentru pruncii ei este mai puternică și mai ascultată decât rugăciunea preotului”. Rugăciunea ei, într-adevăr, „nu are egal pe lumea asta”, după cum „omul are atâta sfințenie ­câtă rugăciune are în el”.