„Să nu fim lepădaţi afară din cămară, tânguindu-ne”

Sinaxarul Triodului din Sfânta şi Marea zi de Joi a Săptămânii Sfintelor Pătimiri, urmând predaniile Dumnezeieştilor Apostoli şi ale Sfintelor Evanghelii, ne‑a lăsat spre prăznuire patru evenimente: Spălarea picioarelor ucenicilor; Cina cea de Taină; Rugăciunea cea mai presus de fire şi Vânzarea Domnului.

Toate cele amintite au o importanţă covârşitoare în istoria mântuirii, în viaţa Bisericii şi, implicit, în drumul nostru spre dobândirea Împărăţiei, între acestea având de fapt întâietate Euharistia, medicamentul nemuririi, marele dar pe care Mântuitorul l‑a lăsat oamenilor.

Cu puţin timp înainte de Sfintele Sale Pătimiri, Domnul Hristos, fiind împreună cu ucenicii Săi, cărora le‑a descoperit tainele Împărăţiei cerurilor vreme de trei ani şi mai bine, le‑a mărturisit: „Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paşti, mai înainte de patima Mea, căci zic vouă că de acum nu‑l voi mai mânca, până când nu va fi desăvârşit în Împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 22, 15‑16)”.

După cină au plecat în Grădina Ghetsimani, loc predilect de rugăciune şi linişte, la poalele muntelui Eleonului, unde Domnul adeseori poposea singur ori însoţit de ucenicii apropiaţi.

Joia Sfintelor Pătimiri ne aduce aminte de momentul în care Domnul a instituit Euharistia, de aceea, Liturghia acestei zile are o semnificaţie specială şi o importanţă covârşitoare, reflectate în primul rând în sfinţirea unui Agneţ din care se va pregăti Trupul şi Sângele Domnului, păstrat în Sfântul Altar pentru împărtăşirea pruncilor şi a bolnavilor, în cazuri speciale, pe parcursul unui an întreg.

Lecturile şi cântările Triodului ne‑au însoţit zece săptămâni într‑un urcuş duhovnicesc şi într‑o călătorie interioară cu Hristos către noi înşine. Ce‑am descoperit înlăuntru mărturisim sub epitrahil, cu permanenta dorinţă de a fi mai buni, de a ne schimba gândirea şi trăirea. Dacă n‑am putut urca câteva trepte pe scara virtuţilor, aşa cum ne‑a chemat evlaviosul şi filocalicul egumen de la Sinai, Sfântul Ioan Scărarul, măcar „să nu fim lepădaţi afară din cămară, tânguindu‑ne”.

Timpul petrecut alături de cuvintele şi rugăciunile Triodului constituie de fapt multe ceasuri câştigate, iar dacă n‑am meditat cumva cu atenţia şi zăbava cuvenită, am irosit de fapt vremea vieţii noastre şi n‑am răscumpărat‑o, aşa cum ne îndeamnă cuvintele Scripturii. Observăm, din nefericire, că într‑o mare măsură suntem preocupaţi de lucruri neînsemnate, trecătoare. Celor veşnice nu le acordăm atenţia cuvenită şi trecem pe lângă ele tot mai grăbiţi, mai indiferenţi, mai nepăsători.

Trecem adeseori oricum, fără a ne cutremura, pe lângă minunea care se întâmplă sub ochii noştri la fiecare Sfântă Liturghie. Aflându‑ne în Altar, ne comportăm ca şi cum am fi într‑un loc oarecare. Puţină evlavie şi puţină trăire duhovnicească! Să ne gândim că Sfântul Simeon Noul Teolog afirma că preotul care nu vede harul pogorând în potir nu merită să fie preot.

În această zi care ne aduce aminte de Cina cea de Taină, când Mântuitorul a instituit Euharistia, se cuvine să reflectăm cu atenţie la negrăita milostivire a lui Dumnezeu faţă de noi, arătată sub chipul pâinii şi al vinului. Să nu uităm că, ori de câte ori ne cuminecăm, facem aceasta „întru pomenirea Lui”, vestind moartea Domnului până când El va veni...

Primirea Trupului şi Sângelui Domnului se face întotdeauna spre pomenirea Lui. În acest sens, creştinii sunt hristofori, adică purtători de Hristos. În Hristos suntem un singur neam, un popor al Împărăţiei. Ucenicii, răspândiţi până la marginile pământului, au dus cu ei Taina Euharistiei. Primele comunităţi înfiinţate sub teroarea persecuţiilor aveau în centrul lor tocmai frângerea pâinii. Înainte de primirea Sfintei Împărtăşanii, fiii Bisericii se pregăteau cu mare atenţie, iar ierarhii şi teologii perioadei de început şi de aur a creştinismului au acordat spaţii ample teologhisirii despre acest capitol esenţial din învăţătura noastră de credinţă. De fapt, aşa a rămas mereu Euharistia, în centrul Teologiei, reper fundamental al cultului ortodox şi al luptei noastre duhovniceşti întru dobândirea mântuirii.

Dintr‑un anumit punct de vedere, nimeni nu este vrednic să se apropie, să slujească la Sfânta Liturghie şi să se cuminece cu Sfintele Taine. Ne ajută însă mult lacrimile de pocăinţă strivite de pleoape în colţul ochilor, la vremea când în genunchi citim rugăciunile rânduite şi, „venindu‑ne în sine”, ne întoarcem către Părintele Cel iubitor, Care aşteaptă întoarcerea celor plecaţi departe, în lumea păcatului. Ne mai ajută dorinţa profundă de a fi împreună cu Hristos şi iertarea duhovnicului pe care o primim ca şi cum ar veni de la Hristos Însuşi.

Ceasurile de rugăciune şi meditaţie profundă din săptămâna care precede luminata zi a Învierii Domnului le trăieşte fiecare după credinţa şi evlavia lui.

Mulţi dintre fiii Bisericii părăsesc grija cea lumească şi se roagă mult, alungând întunericul nopţii păcatului şi căutând lumina pe care a adus‑o în lume Cuvântul care S‑a făcut trup şi S‑a sălăşluit întru noi şi am văzut slava Lui, ca a unuia născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr (Ioan 1, 14).

Să lepădăm lenea departe de la noi şi să întâmpinăm pe Hristos, Mirele Cel fără de moarte, cu făclii luminoase şi cu cântări, pentru a nu rămâne afară de cămara lui Hristos, după cum spun cântările acestei perioade.

„Cămara Ta, Mântuitorul meu, o văd împodobită şi îmbrăcăminte nu am ca să intru într‑însa. Luminează‑mi haina sufletului meu, Dătătorule de lumină, şi mă mântuieşte.”