George Coșbuc a fost întâiul mare poet pe care Ardealul l-a dat literaturii române, după cum remarca Rebreanu, și a primit încă din timpul vieții epitetul de poet „al țărănimii” pentru preocuparea sa de a reda atmosfera și specificul vieții sătești în cele mai multe dintre poeziile sale. Ecoul versurilor lui Coșbuc în rândul țăranilor a fost de aceea foarte puternic, în epoca sa poetul ocupând în inimile cititorilor un loc lângă Eminescu.
Publicul aprecia muzicalitatea poeziilor şi temele atât de senine, ceremoniale, solare din viaţa satului, iar criticii i-au lăudat ştiinţa de a avea o voce distinctă, ieşită de sub influenţa lui Eminescu, foarte puternică în acea vreme, Coşbuc stăpânind „limba bogată şi neaoşă românească” şi având „talentul de adevărat poet şi maestru al formei”.
Copilăria petrecută în satul Hordou, din județul Bistrița-Năsăud, s-a reflectat puternic și definitoriu în opera lui George Coșbuc. Școala a început-o în satul natal, iar clasele a II-a și a III-a le-a făcut la școala elementară din Telciu, unde predarea era în limba germană, ceea ce l-a ajutat foarte mult mai târziu.
Când era liceean la Năsăud, elevul Coșbuc stătea în gazdă la un învățător care studiase la Praga. Casa o împărțea cu mai mulți colegi, gătindu-și zi de zi din alimentele trimise de acasă. Hrana era simplă: pâine de porumb, mămăligă, brânză, lapte, ouă, cartofi și destul de rar carne. „Doisprezece dintre patrusprezece, câți urmam clasa a opta de liceu din Năsăud, eram băieți de țărani oieri, purtam căciuli și ițari. Vacanțele ni le petreceam prin păduri și munți, căci numai la școală eram domnișori, iar acasă eram ciobani”, povestea mai târziu poetul.
Coșbuc credea că poeților li s-a dat „Să audă mai bine, să simtă mai viu/ A lumii întreagă durere”, dar și că au rolul de luminare a semenilor, iar de la acest crez n-a abdicat niciodată. A devenit unul dintre cei mai erudiți scriitori români, ajungând nu doar un poet îndrăgit, ci și un mare traducător. Nu a încetat să „traducă” și altfel, pe limba oamenilor simpli, marile idealuri și sentimente ale umanității.
Încă nu terminase studiile universitare la Cluj când a fost chemat la Sibiu de revista „Tribuna” pentru a fi angajat redactor. Acolo, sub îndrumarea lui Ioan Slavici, a avut cea mai fecundă perioadă a activității sale, ajungând foarte apreciat și iubit în Ardeal pentru poeziile ce se inspirau din viața satului și erau scrise melodios, pe placul cititorilor de pretutindeni.
La 13 septembrie 1888, îi scria fratelui său: „Așa se vede că lumea toată din Ungaria și Ardeal mă consideră pe mine ca cel mai tânăr, dar cel mai bun poet din Ardeal (adică mă voi face, până acum numai am început bine) și asta de acolo vine că scriu poporal, am idei originale și cunosc limba și provincialismele ei”.
După apariția poeziei „Nunta Zamfirei”, în 1889, tânărul poet a fost chemat la București de Titu Maiorescu, care, fiind și un important om politic, l-a ajutat să obțină o slujbă ministerială. La scurt timp, a demisionat, aceasta nefiind pentru firea lui poetică.
Înainte de căsătorie, trăia modest, în locuințe pe care le schimba des, iar în câțiva ani a scos primul volum de poezii, „Balade și idile”. I.L. Caragiale îl lăuda la debutul editorial: „Pe vastul câmp al publicisticii române, pe care crește atâta spanac des și abundent, a apărut în sfârșit, zilele acestea, și un copac, și e așa de mândru și de puternic... făcând din ce în ce mai multă fală limbii noastre - cu volumul de Balade și idile de George Coșbuc”.
În 1895, cu binecuvântarea scrisă a părinților săi, George Coșbuc s-a căsătorit cu Elena Sfetea, iar viața de familie a adus ordine în modul de trai al lui Coșbuc și o anumită disciplină. Deși a publicat cu mult succes în timpul vieții, poetul a rămas, cum însuși se numea, un „boier sărac”.
Imediat după publicarea poeziei „Noi vrem pământ”, în 1894, aceasta a cunoscut o răspândire şi o glorie la care nu s-au aşteptat mulţi, poate nici chiar poetul, care era de o modestie rar întâlnită, după cum mărturisesc contemporanii săi în amintirile publicate. Acest poem social şi cântec de ridicare la luptă a ţăranilor români a trecut chiar şi hotarele ţării. Publicarea poemului i-a adus însă necazuri, Coşbuc intrând astfel în conflict cu cei de la Junimea, în special cu Titu Maiorescu. În timp ce I.L. Caragiale şi Alexandru Vlahuţă îl apărau pe poetul din Hordou şi îi lăudau măiestria, Duiliu Zamfirescu scria în „Convorbiri literare” că poezia amintită „e ridiculă”, având, desigur, defectul că încălcase principiile maioresciene despre artă. În 1907, când țăranii s-au răsculat în mai multe locuri din țară, poezia „Noi vrem pământ” a fost răspândită în foi volante printre răsculați și s-a cerut arestarea lui Coșbuc, învinuit că este un periculos agitator. Din fericire, nu s-a întâmplat nimic rău pentru autor.
În 1897, criticul Constantin Dobrogeanu-Gherea, foarte influent şi apreciat în epoca sa, publica studiul „Poetul Ţărănimii”, în care analiza poeziile lui Coşbuc apărute până atunci şi în care lăuda măiestria poetului cu care zugrăveşte traiul ţăranului: munca, dragostea, bucuriile, durerile. Un an mai târziu, Maiorescu s-a văzut nevoit să-i recunoască marele talent lui Coşbuc, dar vechea ranchiună nu-i trecuse şi l-a numit un poet „cu prea puţină cultură generală”. Lucru care nedumireşte şi azi, având în vedere lecturile vaste din literatura universală şi limbile străine cunoscute de George Coşbuc.
Au urmat ani în care s-a adâncit în munca de traducere, călătorind și în Italia pentru a intra mai mult în înțelesurile limbii lui Dante. În 1900, Coșbuc a fost ales membru corespondent al Academiei Române. Dar chiar și de la înălțimea erudiției sale, a ideilor clasicilor și anticilor la care avusese acces prin temeinice lecturi, nu respingea, ci îi era dragă fibra sa de autentic fiu de țărani transilvăneni, prietenii numindu-l badea George sau badea Gheorghe.
Poate că viața i-ar fi fost mai lungă dacă, în 1915, unicul său fiu, Alexandru, nu ar fi murit în urma unui accident de mașină. George Coșbuc, autorul memorabilului vers „Sunt suflet în sufletul neamului meu”, a plecat din lumea aceasta la 9 mai 1918, cu dorul după Transilvania pe care n-a mai apucat s-o vadă unită cu țara. Dar, așa cum scria Liviu Rebreanu la puțin timp după moartea poetului, „a adus lumină, sănătate, voioşie. Scrisul lui Coşbuc trăieşte şi va trăi cât va trăi neamul românesc”.
