Sens, timp, deșert. Viața Sfintei Maria Egipteanca

Ne îndreptăm cu pași repezi spre praznicul Învierii Domnului, spre Taina Paștilor și iată că Biserica, prin lecturile liturgice, ne propune un model de golire și abandonare de sine: Sfânta Maria Egipteanca, una dintre sfintele care mai înainte au fost desfrânate, prăznuită an de an, în ziua de 1 aprilie și în Duminica a 5-a din Postul Mare. 

O primă întrebare care s-ar desprinde din lectura vieții acesteia este: De ce? De ce să ieși, la un moment dat, din ceea ce reprezintă cel puțin aparent sensul vieții? Un răspuns la această întrebare l-a oferit teologul francez Olivier Clément: „Dacă sensul timpului constă în chenoza dumnezeiască și libertatea umană, adică în întâlnirea și, în cele din urmă, comuniunea dintre Dumnezeu și om, el culminează într-un mister unic: cel al lui Hristos, deci cel al Bisericii. Căci esența Bisericii este comuniunea dintre Dumnezeu și om și, prin aceasta, a oamenilor între ei - communio sanctorum” (Olivier Clément, Transfigurarea timpului în lumina tradiției ortodoxe, ediția a II-a, traducere din limba franceză de Măriuca și Adrian Alexandrescu, Editura Spandigino, București, 2023, pp. 93-94).

Am putea spune, fără a greși, că Maria Egipteanca se afla într-un impas fundamental al vieții sale - lipsa de sens. Ea s-a alăturat mulțimii de pelerini care mergeau la sărbătoarea hramului Noii Biserici (Encaenia) și a Înălțării Sfintei Cruci mai mult din curiozitate, după cum este amintit în viața sa scrisă de Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului. A vrut să se închine împreună cu ceilalți pelerini Sfintei Cruci, care era expusă la Biserica Sfântului Mormânt. A ieșit din „tirania plăcerii” fără să-și propună acest lucru, la fel cum viața ei ne mărturisește că a gustat din plăcerile carnale „nu pentru plată”, ci „socoteam că este scopul vieții, de a batjocori neîncetat trupul”.

Nevoia de pocăinţă

Ceea ce impresionează în viața Sfintei Maria Egipteanca nu sunt neapărat detaliile istorice sau geografice, cât momentul convertirii și unele amănunte din viață, care întăresc o singură idee: cât de mare nevoie avem de pocăință - unul din cuvintele-cheie ale perioadei Triodului („Ușile Pocăinței deschide-mi mie...”) și cât de mare este mila mântuitoare a Domnului Hristos („Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat” - Luca 15, 32). De aceea, chiar dacă unele studii critice insistă asupra ideii că viața Sfintei Maria Egipteanca este o creație literară, pe alocuri hiperbolizată, nu trebuie să negăm nicidecum o anume istoricitate a acestei povestiri (Benedicta Ward, Viețile sfintelor care mai înainte au fost desfrânate. Despre puterea căinței în monahismul timpuriu, ediția a III-a, în românește de diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2007, p. 61).

O a doua întrebare este: Cum? Cum aș putea intra în biserică pentru a-l întâlni pe Dumnezeu? Realizarea că propria viața nu are sens fără Hristos sau că plăcerea nu este și nu va putea oferi niciodată un sens ființial vieții este unul dintre învățămintele pe care ni le oferă Sfânta Maria Egipteanca și însăși perioada Triodului, prin textele liturgice. A realiza în mocirla păcatului că se poate ieși de sub stăpânirea plăcerii propuse, indusă de mentalul lumii (în sensul ioaneic plăcerea este potrivnică lui Dumnezeu) și nu necesară (oare care plăcere este necesară în mod ființial?) este, la fel, o altă învăță­tură propusă de viața zbuciumată a Sfintei Maria Egipteanca. Autosuficiența, mulțu­mirea cu o anumită stare confortabilă dobândită sau în care ne-am trezit, este, iarăși, o posibilă cheie de lectură a acestei vieți, care circula cu predilecție în mediul monahal. Îndemnul la veghe, la o anumită formă de nemulțumire, în care îmbună­tățirea trebuie să fie coordonata vieții monahului și tuturor creștinilor, se desprinde, de asemenea, din viața Sfintei Maria Egipteanca.

Desprinderea de lume

Descoperirea sensului vieții, folosirea timpului pentru apropierea de Dumnezeu prin pocă­ință în deșert - fuga mundi (desprinderea de lume), ne arată un drum care duce spre Dumnezeu și spre Împărăția Sa. Nu întâmplător în această duminică se citește tocmai fragmentul din Evanghelie care ne arată că a ședea lângă Dumnezeu implică jert­firea propriului egoism, a voinței proprii și că acele locuri nu sunt deja rezervate, ci trebuie dobândite prin pocăință și faptă bună.

Ultima întrebare, cu trimitere geografică, este: Unde? Sfânta Maria Egipteanca a ales deșertul, depărtarea de lume, pustia. Deșertul, cetatea lui Dumnezeu, după cum a fost numit de Derwas J. Chitty, „convingea (prin viața Sfântului Antonie cel Mare) pe mulți să aleagă viața monahicească și așa s-au ivit în munți lăcașuri de viețuire singuratică (mănăstiri) și pustia s-a umplut de monahi care au părăsit toate ale lor și și-au însușit viețuirea cerească” (Viața Sfântului Antonie, 14). Însă nu pustia mân­tuiește, ci indiferent de locul unde ne-am afla ne putem mântui, urmând exemplul Sfintei Maria Egipteanca.

Taina persoanei umane este oglindită de dragostea nețăr­murită și jertfelnică a lui Dumnezeu, Tatăl Creator, față de făptura mâinilor Sale: omul. Omul, chip al lui Dumnezeu, icoană a lui Dumnezeu, merge în fiecare duminică și mai ales în Postul Mare către Tatăl cel ceresc pentru a sărbători euharistic Învierea Mântuitorului și învierea sa.