Sfântul Chiril, apărătorul Născătoarei de Dumnezeu

Numele Sfântului Chiril al Alexandriei este legat de Sinodul al treilea Ecumenic, al cărui preşedinte a fost. Arhiepiscopul Alexandriei, demn urmaş al Sfântului Atanasie cel Mare, a avut o contribuţie decisivă la precizarea învăţăturii de credinţă privitoare la persoana Mântuitorului Hristos. Susţinând existenţa unei singure persoane ca subiect al celor două firi - dumnezeiască şi omenească -, Sfântul Chiril a apărat, de fapt, învăţătura ortodoxă a îndumnezeirii omului în şi prin Hristos. De aceea, şi Biserica Ortodoxă îl numără în rândul marilor dascăli ai lumii şi ierarhi.

Despre viaţa Sfântului Chiril avem foarte puţine in­formaţii până la urcarea pe tronul de arhiepiscop al Ale­xandriei. S-a născut în jurul anului 370, într-o familie de vază din cetatea pe care o va păstori mai târziu. La puţin timp după naşterea sa, fra­tele mamei sale, Teofil (385­ - 412) ajunge întâistătătorul Bisericii Alexandriei. El se va îngriji îndeaproape de ne­potul său, sprijinindu-l în do­bândirea unei educaţii temei­nice. In anul 403, Chiril l-a însoţit pe arhiepiscopul Teo­fil la Sinodul de la Stejar, când Sfântul Ioan Gură de Aur a fost depus în mod ne­drept din scaun.

Nestorie, „mâncătorul de eretici”

La 18 octombrie 412, du­pă 4 zile de la moartea arhi­episcopului Teofil, Sfântul Chiril a fost ales întâistătător al scaunului Alexandriei.

Sfântul Chiril devine cu­noscut începând cu 428. În acest an, scaunul de arhi­episcop al Constantinopolului este ocupat de antiohianul Nestorie, ucenicul lui Teodor de Mopsuestia († 428). Cunos­cut mai ales pentru talentul său oratoric, Nestorie a fost chemat la Constantinopol de împăratul Teodosie al Il-lea. Ajuns în capitala imperiu­lui, noul arhiepiscop s-a ară­tat un neînfricat duşman al ereticilor şi schismaticilor, de unde şi-a atras numele de „mâncătorul de eretici”. În zelul lui de a păstra curată învăţătura de credinţă, a în­ceput să predice în biserică împotiva celor care o nu­meau pe Maica Domnului „Născătoare de Dumnezeu”. Pentru Nestorie, în Iisus Hristos există două persoa­ne: una dumnezeiască, a Fiului lui Dumnezeu, năs­cut mai înainte de toţi vecii din Tatăl, şi alta omenească sau istorică, a lui Iisus Hris­tos, născut din Fecioara Ma­ria. Concluzia la care ajun­gea era că Maica Domnului nu poate fi numită „Născă­toare de Dumnezeu”, ci „Născătoare de om” sau cel mult „Născătoare de Hristos”. Se năştea astfel erezia care avea să fie cunoscută sub numele de nestorianism sau dioprosopism.

Alexandria si Constantinopol, în luptă pentru adevăr

Învăţătura lui Nestorie a produs mare tulburare cleri­cilor şi mirenilor din capita­la imperiului. Toţi murmu­rau împotriva episcopului eretic; mai puţin familia im­perială, Teodosie al II-lea şi soţia sa, Athenais-Evdochia, care îl apreciau mult.

În scurt timp, vestea fră­mântărilor din Constantino­pol a ajuns până la Alexan­dria. Reacţia Sfântului Chi­ril a fost promptă: în scri­soarea pascală din primăva­ra anului 429 a respins ar­gumentele lui Nestorie, apă­rând învăţătura despre o singură persoană a Mântui­torului, numind pe Fecioara Maria „Născătoare de Dum­nezeu", nu pentru că ar fi născut dumnezeirea, ci Lo­gosul unit cu natura umană.

I-a scris şi lui Nestorie, dar şi familiei imperiale, care îl susţinea pe acesta. Pentru că arhiepiscopul Constantinopolului continua să îşi susţină învăţătura, Sfântul Chiril a întrunit un sinod în Alexandria în 430, redac­tând o lungă Scrisoare sino­dală, însoţită de 12 anate­matisme, care conţineau pe scurt tot ceea ce trebuia să respingă Nestorie pentru a reveni la învăţătura ortodo­xă. Nestorie a răspuns prin 12 contraanatematisme în care combătea învăţătura susţinută de Sfântul Chiril.

Situaţia în Biserică deve­nise tot mai tensionată, în­cât numai un sinod ecume­nic mai putea readuce pa­cea. Pentru evitarea unei rupturi în Biserică şi pentru precizarea dreptei învăţă­turi, împăratul Teodosie al II- lea a convocat episcopii din întreaga lume ortodoxă în oraşul Efes.

Cel de-al treilea Sinod E­cumenic s-a deschis la 22 iu­nie 431, în Catedrala „Sfânta Fecioară Maria” din Efes, fiind prezidat de arhie­piscopul Chiril al Alexandri­ei. Ierarhii veniţi la sinod au analizat cele 12 anatematis­me ale Sfântului Chiril, pre­cum şi texte din Sfinţii Pă­rinţi, şi au stabilit învăţătu­ra de credinţă ortodoxă: în Iisus Hristos sunt două firi, una dumnezeiască şi una o­menească, unite într-o sin­gură persoană, cea a Fiului lui Dumnezeu. Întrucât ace­laşi ipostas (persoană) al Fi­ului lui Dumnezeu se naşte ca om din Fecioara Maria, Maica Domnului este „Theo- tokos”, „Născătoare de Dumnezeu". Nestorie a fost con­damnat şi depus din scaun.

Sosiţi mai târziu la sinod, episcopul Ioan al Antiohiei ( † 441) şi episcopii săi sufragani, simpatizanţi ai arhie­piscopului Constantinopolului, nu au primit hotărârile sinodului, ci l-au condamnat pe Sfântul Chiril, reabilitându-l pe Nestorie. În faţa acestei situaţii, împăratul Teodosie a declarat depuşi atât pe Chiril, cât şi pe Nes­torie, poruncind să fie ares­taţi. Abia după lungi discuţii şi lămuriri, împăratul a re­venit asupra deciziei, accep­tând deciziile sinodului pre­zidat de Sfântul Chiril.

După doi ani, Chiril al Alexandriei si Ioan al Antiohiei se împacă

Deşi lucrările sinodului s-au încheiat pe 31 iulie, a­bia peste trei luni i s-a îngă­duit Sfântului Chiril să se întoarcă la eparhia sa. La so­sirea sa în Alexandria, a fost primit de locuitori cu mare entuziasm ca apărător al Or­todoxiei, aşa după cum fuse­se primit Sfântul Atanasie cel Mare ( † 373) după victoria împotriva arianismului.

Disensiunile dintre Ale­xandria şi Antiohia au conti­nuat încă până în 433, când cei doi ierarhi, Chiril şi Ioan, după doi ani de corespon­denţă şi discuţii au semnat o mărturisire comună de cre­dinţă. Ioan al Antiohiei pri­mea hotărârile Sinodului de la Efes, iar Sfântul Chiril reformula unele expresii mai neclare, care puteau da naş­tere la suspiciuni.

Deşi a fost considerat o fi­re mai aprigă, Sfântul Chi­ril a fost un apărător al pă­cii: după 433 şi până la tre­cerea sa la cele veşnice, în 444, întreaga sa strădanie s-a îndreptat în direcţia a­ceasta. Biserica Ortodoxă îl numără în rândul „marilor dascăli ai lumii şi ierarhi", fi­ind prăznuit pe 9 iunie şi pe 18 ianuarie, împreună cu Sfântul Atanasie cel Mare. 

Mărturisirea de credinţă a Sinodului al III-lea Ecumenic

Mărturisim că Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Unul-Născut, e Dumnezeu desăvârşit şi omdesăvârşit, din suflet raţio­nal şi trup, născut înaintea vecilor din Tatăl după dum­nezeire, iar în zilele din ur­mă născut din Fecioara Ma­ria după omenitate, pentru noi şi pentru a noastră mân­tuire, deofiinţă cu Tatăl du­pă dumnezeire şi deofiinţă cu noi după omenitate. In adevăr, s-a făcut unirea celor două firi. De aceea, măr­turisim un Hristos, un Fiu, un Domn. Potrivit acestei idei a unirii neamestecate, mărturisim că Dumnezeu Logosul S-a întrupat şi S-a făcut om şi Şi-a unit templul luat din ea [Fecioara Maria] prin însuşi actul zămislirii.

Nestorie si Chiril - religia morală si îndumnezeirea omului

Autoritatea Sfântului Chiril, alături de cea a Sfân­tului Atanasie cel Mare, a fost decisivă pentru defini­rea credinţei creştine. Înţelegem mai bine rolul pe care l-a avut Sfântul Chiril în a­părarea Ortodoxiei, dacă a­vem în vedere miza disputei de la Sinodul al III-lea Ecu­menic: este sau nu posibilă o unire nemijlocită, directă a omului cu Dumnezeu? Afir­mând existenţa a două per­soane distincte în Iisus Hristos, unite într-un sens moral, Nestorie elimina ori­ce posibilitate de împărtăşi­re, de contact direct al omu­lui cu Dumnezeu. Dacă în­truparea ar fi însemnat nu­mai alăturarea şi buna co­laborare între Fiul lui Dum­nezeu născut din veci din Tatăl şi omul Iisus născut din Fecioara Maria, atunci Dumnezeu ar fi continuat să rămână exterior omului, iar mântuirea s-ar fi redus la simpla împlinire a poruncilor, situaţie în care am fi a­vut de-a face cu o religie mo­rală. Evanghelia nu s-ar fi deosebit, astfel, de legea iu­daică.

Sfântul Chiril a apărat a­devărul descoperit de Hristos Insuşi: prin întrupare, Fiul lui Dumnezeu Işi însuşeşte firea umană luată din Fecioa­ra Maria, devenind ipostas şi al acestei firi. Unind în Sine dumnezeirea şi umanitatea, Mântuitorul Hristos deschide oamenilor calea de a se uni, prin El, cu persoanele Sfintei Treimi. Prin Hristos, omul are şansa de a se împărtăşi în mod real de viaţa dumneze­iască, devenind, el însuşi, dumnezeu după har.