Sfântul Cuvios Mucenic Ștefan cel Nou: „icoana este o poartă către Împărăția lui Dumnezeu”

Sfântul Cuvios Mucenic Ștefan cel Nou (28 noiembrie) este cel mai cunoscut martir al primei perioade a iconoclasmului, cu sigu­ran­ță datorită faptului că după patruzeci și doi de ani de la mucenicia sa, deci la scurt timp, i s-a fixat în scris viața într-un text care impresionează atât prin lungimea lui pentru un text hagiografic, cât și prin profunzimea teologică a acestuia.

Textul Vieții Sfântului Ștefan cel Nou (Viața și făptuirea, mărturisirea și mucenicia Sfântului, Părinte al nostru, Ștefan cel Nou, martirizat în timpul neevlaviosului Constantin Copronim), alcătuit la începutul secolului al IX-lea d.Hr., mai exact în anul 807, de către Ștefan, diacon al Catedralei Sfânta Sofia, și adresat lui Epifanie, egumenul mănăstirii de pe muntele Sfântului Auxențiu, monahul care i-a succedat Sfântului Ștefan în peștera în care acesta a sihăstrit o perioadă, rămâne până astăzi un document potrivit nu doar pentru înțelegerea modelelor hagiografice și pentru cunoașterea istoriei mentalităților din secolul al VIII-lea a Imperiului Roman de Răsărit, ci și pentru analiza tehnicilor narative ale unui text hagiografic paradigmatic pentru viețuirea și mărturisirea creștină, un text formator pentru lector, un text care să-l înnoiască, să-l zidească, să-l conducă spre o lume pe care o descrie, un document care depășește istoria, mutând-o într-o transcen­dență greu de sesizat în afara hagiografiei.

Vita Sancti Stephani Iunioris constituie, în principal, un text a cărui funcție principală nu este atât aceea de a oferi date cronologice precise în evoluția istorică a controversei iconoclaste, deși nici această funcție nu poate fi neglijată, fiind unul dintre principalele documente istorice privitoare la această controversă, cât, mai presus de toate acestea, coordonata anamnetică, de memoria, aceea de a comemora un om sfânt față de care și de la care sensurile textuale își primesc logica internă și prin care se descoperă noima lecturii.

Viața Sfântului Ștefan cel Nou constituie unul dintre izvoarele esențiale ale unei perioade istorice puțin cunoscute, iconoclasmul bizantin (730-843), arătată de istorici ca fiind „cel mai obscur secol al perioadei obscure” (Marie-France Auzépy). Această scriere oferă un text extrem de bogat, a cărui importanță a fost recunoscută de către toți istoricii iconoclasmului; suplinește, într-o oarecare măsură, deficitul de izvoare din timpul primei faze a iconoclasmului. În limitele genului hagiografic este o mărturie de încredere, un izvor de primă mână, deoarece autorul ei este apropiat de perioada pe care o descrie și, de asemenea, susține că s-a informat de la cei care l-au cunoscut personal pe Cuviosul Ștefan.

Interesul asupra textului Vita Sancti Stephani Iunioris se datorează și varietății subiectelor abordate de acesta: pe de o parte, nara­țiu­nea dezvăluie o apărare tradițio­nală a icoanelor, specifică teologiei secolului al VIII-lea, o descriere a persecuțiilor călugărilor iconoduli, o conturare a biografiei unui om care caută și ajunge la sfințenie, însă interesul său principal, pentru cititorul de astăzi, vine, mai presus de toate, din caracterul său hagiografic.

Deși tânăr și fără o experiență scriitoricească, Ștefan Diaconul s-a arătat a fi un bun hagiograf: opera sa este o viață de sfânt, Βίος καὶ πολιτεία, dar și narațiunea unei mărturisiri și a unui martiriu/muncire, ὁμολογία καὶ ἄθλησις. Cele două genuri, Vita și Passio, se succed în Vita Sancti Stephani Iunioris fără a fi confundate, pentru că separarea dintre ele este clar marcată. Vita, ca gen hagiografic clasic, se oprește la capitolul 22, unde Ștefan Diaconul anunță că urmează să înceapă povestea martiriului: „Văd că acum a venit vremea să vestim și să lăudăm în plină zi luptele sale atletice...”, formula „ἀθλητικὰς/lupte atletice” desemnând martiriul în vocabularul hagiografic. Sunt trecute în revistă etapele biografiei unui sfânt călugăr: patria, familia, nașterea, educația, ucenicia ascetică, succesiunea părintelui duhovnicesc la moartea sa, întemeierea unei mănăstiri, dobândirea sfințeniei, faima.

Viața și pătimirea Sfântului Cuvios Mucenic Ștefan

Textul Vita Sancti Stephani Iunioris istorisește viața unui tânăr călugăr la începutul secolului al VIII-lea, sub împăratul isaurian Leon III (717-741), care s-a opus împăratului Constantin al V-lea Copronim (741-775), fiul lui Leon III, și a murit în a doua jumătate a secolului, în anul 765, martirizat de ostașii împăratului. Narațiunea acoperă astfel cele două domnii ale împăraților isaurieni, mai cunoscuți sub numele de împărați iconoclaști.

Ștefan s-a născut la Constantinopol în anul 715, din „părinți evlavioși și de neam bun, care rămăseseră multă vreme fără urmași. Dobândind de la Dumnezeu acest fiu, în urma unei arătări a Preasfintei Maici a lui Dumnezeu, au făcut jurământ să-l încredințeze slujirii lui Dumnezeu” (Ieromonahul Macarie de la Simonos Petra, Sinaxarul. Viețile Sfinților, vol. 3: Luna noiembrie, București, Ed. Sf. Ioan Casian, 2011, p. 339). Botezat de către Sfântul Gherman, Patriarhul Constantinopolului, în Sâmbăta Mare a următorului an (18 aprilie 716), „care l-a pus sub ocrotirea primului mucenic, tânărul creștea în știință și virtute, disprețuind plăcerile deșarte și străduindu-se mai cu seamă pentru lucrarea blândeții și a smereniei” (Ierom. Macarie, Sinaxarul, p. 339). S-a călugărit pe sfân­tul munte al Sfântului Auxentios, unde a trăit ca sihastru, câș­ti­gându-și existența prin copierea manuscriselor. Aici „s-a făcut ucenic celui de-al cincilea urmaș al Sfântului Auxențiu, Ioan, un Bătrân cu experiență în arta ascezei și care avea darul înainte-vederii” (Ierom. Macarie, Sinaxarul, p. 340). După moartea starețului său, Ștefan a fost ales în locul acestuia, transformând mănăstirea de aici într-un adevărat bastion de opoziție față de politica iconoclastă a împăratului Constantin al V-lea. Potrivit vieții sale, călugării au fost nevoiți să fugă din mănăstire din cauza perse­cuției. Însuși Ștefan, care a atacat hotărârile Sinodului de la Hieria din 754, a fost arestat și închis în capitală împreună cu alte sute de călugări iconoduli.

În anul 765 a fost omorât fiind târât pe străzi, ucis cu pietre și bătut cu bâte. Martiriul descris de Ștefan, diaconul Catedralei Sfânta Sofia, pare să ne amintească și de al ocrotitorului său, Sfântul Arhidiacon Ștefan, primul martir al Bisericii. Chipul duhovnicesc al Sfântului Cuvios Mucenic Ștefan cel Nou este menționat și în ​​Cronografia Sfântului Teofan Mărturisitorul, cât și în Scurta istorie a Patriarhului Nichifor I.

Sărbătoarea Sfântului Ștefan cel Nou și moaștele sale

După cum aflăm din Sinaxarul cons­tantinopolitan, sărbătoarea Sfân­tului Cuvios Mucenic Ștefan cel Nou a fost comemorată încă în secolul al X-lea la Biserica Sfântului Arhidiacon și Întâi Mucenic Ștefan. Cultul său a continuat de-a lungul secolelor bizantine, iar moaștele sale au fost împărțite între diferite biserici. Antonie de Novgorod, care a vizitat Constantinopolul în jurul anului 1200, descrie o procesiune în ziua sărbătorii Sfântului Cuvios Mucenic Ștefan: în ziua sărbătorii sale, eparhul (pre­fectul) de Constantinopol a purtat capul sfântului la închisoarea unde a fost ținut de împăratul iconoclast Constantin. Această pro­cesiune a continuat toată noaptea, alături de oameni, cântând Kyrie eleison. În perioada dinastiei Paleologilor, capul său este împăr­țit Catedralei Sfintei Sofia și Mănăstirii Peribleptos, un fragment din acesta găsindu-se astăzi la mănăstirea aghiorită Sfântul Pantelimon, în timp ce mâna sa a fost păstrată la Mănăstirea Pantocrator din Sfântul Munte, iar o parte din trupul său la mănăstirea constantinopolitană Lips.

Icoana - poarta Împărăției lui Dumnezeu

În textul Vieții Sfântului Ștefan cel Nou găsim o serie de coordonate ale teologiei icoanei, printre care una dintre cele mai importante ni se pare a fi asemănarea icoanei cu o poartă sau ușă către Împărăția lui Dumnezeu: „Icoana este numită ușă (θύρα), care deschide mintea noastră, creată de Dumnezeu, către asemănarea tot mai aproape de prototipul acesteia“ (Vita Sancti Stephani Junioris, 26 - tr.n.)”. Astfel, vedem că icoana, în teologia patristică, este cu mult mai mult decât definiția tropică dată de teologul francez Michel Quenot, „Icoana, fereastră spre absolut”, căci prin icoană nu doar se poate întrezări lumea de dincolo, nu doar se poate contempla veșnicia, ci se poate intra, cu adevărat, în Împărăția lui Dumnezeu, printr-o asemănare tot mai mare cu Dumnezeu. Icoana este astfel o ușă de intrare sau o poartă (πύλη) care nu doar dezvăluie interiorul, ci și permite intrarea: „Căci așa cum unele porți, purtând chei și sigilii dezvăluie în exterior interiorul prin siguranța sigiliilor, la fel și reprezentarea iconică, evidențiind contururile ca niște sigilii și imaginile ca niște chei, prin intermediul lucrurilor materiale, le sugerează pe cele spirituale” (VSJ 26), pregătindu-l pe cel ce contemplă icoana exterioară, spre vederea Împărăției atât hic et nunc, cât și illo tempore.