În Sinaxarul Mineiului de pe luna august, la ziua a 27-a, găsim scris că Biserica prăznuieşte pe Sfântul Cuvios Pimen, alături de mai mulţi mucenici, Eutalia, Cucşa. Din rândul lor lipseşte un sfânt pătimitor pentru credinţa creştină, care însă este menţionat în calendarul bisericesc - Sfântul Fanurie. Lipsa pomenirii în martirologiile şi sinaxarele vechi a acestui mucenic nu ar fi un fapt deosebit, dar în cazul Sfântului care este prăznuit astăzi mai este ceva de adăugat. În toate Acatistierele care cuprind slujbele de laudă la adresa sfinţilor mai importanţi din istoria Bisericii şi cărora evlavia populară le-a acordat mai multă atenţie, se află şi Acatistul Sfântului Fanurie. Istoria acestui sfânt despre care nu face pomenire Sinaxarul, dar al cărui acatist ne vorbeşte despre minunile săvârşite de el, o puteţi afla în cele de mai jos.
Numele mucenicului este cu certitudine de origine greacă. În elină, verbul sau înseamnă „a face vizibil“, „a arăta“, iar la diateza reflexivă el se tălmăceşte prin „a arăta despre sine ceva“, „a arăta cuiva ceva ca al său“. Acest nume este îndreptăţit, întrucât Sfântul Fanurie este cel care a săvârşit multe minuni pentru regăsirea lucrurilor şi animalelor pierdute. Dar numele său mai poate fi interpretat şi în sensul că mucenicul a făcut prin viaţa sa să se arate puterea credinţei în Hristos. Aşa cum aflăm şi în biografia sa, Sfântul credem că s-a născut în Grecia, mai exact în insula Rodos. La această ipoteză ne conduc descoperirile făcute în secolul al XIV-lea, când cu ocazia unor săpături făcute pentru a ridica zidurile fortăreţei renumitei insule greceşti, lucrătorii au găsit sub lespezile unei biserici aflate în ruină mai multe icoane. Dintre acestea, una singură, închipuind figura unui ostaş tânăr care ţinea în mâna dreaptă o cruce şi o lumânare, era intactă. Date privind biografia Sfântului găsim în Vieţile Sfinţilor pe luna august, editate de părintele Ioanichie Bălan la Mănăstirea Sihăstria.
Descendent dintr-o familie păgână şi bogată
Moaştele Sfântului au fost descoperite de nişte păstori în jurul anului 1500, când pe vârful unui munte unde îşi păşteau oile se vedea o lumină care nu se stingea niciodată. Au crezut că acolo era ascunsă o comoară. S-au legat cu frânghii groase, s-au suit în locul acela plin de strălucire şi au văzut în peştera de pe culmea muntelui moaştele Sfântului şi o piele de animal pe care era scrisă viaţa mucenicului.
Nu se cunoaşte data precisă de naştere a lui Fanurie. Ştim doar că provenea dintr-o familie păgână bogată, foarte numeroasă, având încă 12 fraţi, dintre care el era cel mai mare. A urmat drumul oricărui tânăr de condiţie aleasă, studiind filosofia şi celelalte ştiinţe ale timpului său.
Pe când avea 12 ani, tatăl lui, care se ocupa cu comerţul, a murit. Tovarăşii de negustorie s-au grăbit să lase familia lui Fanurie fără nici un sprijin. Rămasă singură, cu 13 copii, mama mucenicului a fost nevoită pentru a-şi întreţine familia să joace şi să cânte noaptea în locuri rău famate. Cei 13 băieţi vedeau în fiecare zi cum mama lor, îmbrăcată în haine ponosite, plângea şi se ruga. Povestind unui prieten că viaţa mamei sale este sfântă, acesta l-a sfătuit să o urmărească unde pleacă în timpul nopţii. Fanurie a urmărit-o şi a văzut că după ce a lepădat hainele cele sărace, s-a îmbrăcat în veşminte strălucitoare şi a intrat într-o casă de unde se auzeau cântări de petrecere. Acolo, cu lacrimi pe obraz, mama mucenicului cânta şi juca. Fanurie s-a apropiat şi, intrând, a strigat tare: „Mamă!“ La glasul copilului, femeia, înspăimântată că a fost descoperită de fiul ei, a căzut jos.
Mâhnit de ceea ce văzuse, Fanurie a părăsit oraşul, s-a îmbarcat pe corabie şi a ajuns într-un loc pustiu al cărui nume nu îl cunoaştem. Acolo a fost botezat şi, după un timp, tânărul s-a întors în oraşul natal pentru a vedea ce fac fraţii şi maica sa. Acum a aflat că mama sa murise în clipa când copilul ei o descoperise în localul de noapte, iar pe fraţii săi nu i-a mai întâlnit, după moartea mamei lor, ei răspândindu-se în lume.
Nevoinţele duhovniceşti aduc darul tămăduirii bolnavilor
Întorcându-se înapoi în acea pustie, Fanurie vieţuieşte acum după regulile pustniceşti. Mâncarea odată la trei zile, care consta numai în pâine muiată, privegherile de noapte, milostenia, lucrul cu mâinile de fiecare zi i-au adus atâta spor duhovnicesc încât şi animalele din acel loc când se aflau în preajma lui deveneau blânde şi uitau de sălbăticia lor. Iar oamenii care cereau rugăciunea lui se tămăduiau de neputinţele lor. De multe ori a fost chemat din pustie să vină în cetate pentru a vindeca neputinţele şi bolile oamenilor. Plin de bunătate faţă de săraci, orfani şi văduve, cu gândul la mama şi fraţii lui, sfântul nu lăsat niciodată rugăminţile oamenilor neascultate. Cu rugăciunea lui a dăruit vedere orbilor, a făcut pe muţi să vorbească, surzii şi-au recăpătat auzul. Un an de zile a mers în toată cetatea mângâind pe oameni, botezându-i şi învăţându-i dreapta credinţă. Dar vrăjmaşul din vechime al omului, diavolul, prefăcându-se într-un tânăr străin, a venit la dregătorul cetăţii spunând că toate cele făptuite de Fanurie nu sunt lucrate cu puterea lui Dumnezeu, ci cu vrăji, ca poporul să fie cu el şi să înlăture pe dregător. Dar adevărul era altul; răuvoitorii mincinoşi nu mai puteau fura din vistieria cetăţii. Auzind de răutatea oamenilor, Fanurie a părăsit cetatea, iar cei tămăduiţi de el plângeau pentru că aveau să fie lipsiţi de bunătatea Sfântului şi de marele lui ajutor. În oraşul în care a ajuns, cel exilat a săvârşit aceleaşi fapte minunate. Şi istoria s-a repetat. Sfântul a trebuit din nou să ia calea pribegiei. Biograful nu ne spune cum se numea ţara îndepărtată de care face amintire. E posibil să fi fost Egiptul. Aici, fiica regelui căzuse grav bolnavă, fiind pe moarte. Cunoscând faima tânărului care venise de curând în ţară, una din slugile împăratului i-a spus stăpânului său: „Împărate, este un tânăr frumos care vindecă orice boală, ba şi morţii înviază, făcând rugăciuni către Hristos. Şi nu le dă bolnavilor sau morţilor nici un fel de doctorie, nu se atinge de ei şi nu primeşte ca plată nici măcar o bucată de pâine“. La auzul acestor cuvinte, împăratul a trimis careta împărătească pentru a-l aduce pe Fanurie la curte. Dar fericitul nici călare nu a vrut să meargă, ci ostenindu-şi picioarele sale multe zile a ajuns înaintea regelui bogat. Fata deja murise, toţi erau deznădăjduiţi. Dar Sfântul, dus în camera moartei, a poruncit să intre acolo numai părinţii fetei şi, lăcrimând, a început să se roage. Se făcuse miazăzi. Fanurie era mâhnit. Părea că cerea prea mult lui Dumnezeu. La picioarele Sfântului se făcuse baltă de lacrimi, iar împăratul şi soţia lui erau uimiţi de râvna şi credinţa cu care Fanurie se încăpăţâna să creadă în mila Dumnezeului lui. O rază străluci deasupra moartei. Atunci Sfântul se ridică în picioare şi, luând de mână fata, îi zise: „În numele lui Hristos Iisus Cel răstignit, scoală-te şi vino înapoi la părinţii tăi!“ Atunci tânăra se ridică în picioare şi strigă cu glas mare: „Mare este Dumnezeul lui Fanurie căci în iadul cel mai de jos fiind, unde mă chinuiam împreună cu cei care s-au închinat idolilor şi eram batjocura şi chinul diavolilor, iadul m-a vărsat afară cu mare frică, temându-se la auzul numelui Sfântului. Mare este Dumnezeul creştinilor, iar toţi dumnezeii păgânilor draci sunt“. Drept răsplată pentru tămăduirea fiicei sale, împăratul a vrut să-i dea lui Fanurie jumătate din împărăţie, dar el nu a primit nimic. A cerut doar ca plată eliberarea tuturor celor întemniţaţi.
Martirajul lui Fanurie
Văzând modestia şi smerenia Sfântului, împăratul împreună cu supuşii lui au cerut botezul şi s-au făcut creştini. Dar vracii şi vrăjitorii de la curte, invidioşi pe Fanurie, au uneltit din nou împotriva tămăduitorului şi au reuşit să aducă mânia împăratului asupra tânărului grec. Fanurie a fost bătut cu pietre, i s-au smuls dinţii din gură, a fost înţepat cu suliţa şi apoi i s-au turnat sare şi oţet pe răni. I-au fost tăiate mâinile şi degetele de la picioare, precum şi urechile. Iar tot poporul se mira şi plângea că plăcutul lui Hristos, care ajutase pe toţi în neputinţele lor, era acum batjocorit şi scuipat. Fanurie nu avea decât 19 ani. Au fost aleşi trei din cei mai cruzi călăi pentru a duce la îndeplinire pedeapsa capitală. Înainte de moarte, cel schingiuit a cerut voie să-şi facă ultima rugăciune: „Doamne, Dumnezeule, Cel ce ai miluit pe cei care au strigat către Tine, fă ca tot cel ce va face o turtă cu ulei şi zahăr sau o plăcintă şi o va da săracilor să fie ascultat în orice durere dreaptă va avea. Aceasta să fie pentru iertarea păcatelor mamei mele, care a murit păcătoasă“. Atunci s-a auzit glasul Domnului: „Fie, Fanurie, după cuvântul tău şi tot cel ce te va chema pe tine în ajutor să fie ascultat de Mine şi tu vei fi ajutorul celor din nevoi“. La auzul glasului, mulţi necredincioşi care se ridicaseră împotriva lui au cerut să fie botezaţi. Dar Sfântul nu avea apă pentru botez. Atunci s-a rugat ca peste toţi care doresc botezul să se pogoare ploaie din cer. Şi minune mare s-a petrecut, căci a plouat numai peste cei ce voiau să primească botezul. Au fost creştinaţi şi călăii aleşi pentru execuţie, care acum nu mai doreau să ucidă pe Sfântul. Însă el i-a rugat să împlinească porunca împărătească, făgăduindu-le că vor fi şi ei alături de el în rai.
După ce i-a fost tăiat capul, în loc să curgă sânge, de la gâtul mucenicului a curs lapte, iar capul lui a mers în jurul trupului grăind: „Aşa cinsteşte Hristos pe cei ce cred în El!“
Pomenirea Sfântului se face la 27 august şi mulţi creştini, potrivit ultimei rugăciuni a mucenicului, fac în ziua prăznuirii lui nouă turte pe care le împart săracilor, iar după ajutorul primit de la sfânt fac o plăcintă mai mare, dăruită celor lipsiţi, ca mulţumire adusă lui.
