Sfântul Ierarh Iachint de Vicina, primul mitropolit al Ţării Româneşti

Sfântul Iachint de Vicina este prăznuit astăzi pentru prima dată în Biserica Ortodoxă Română. Canonizarea s-a făcut în şedinţa Sfântului Sinod din 8 iulie 2008, iar proclamarea solemnă a sfinţeniei sale a avut loc duminică, 26 octombrie a.c. Sfântul Ierarh Iachint este primul mitropolit al Ţării Româneşti, recunoscut de Patriarhia Ecumenică în 1359. Datorită credinţei ortodoxe, vieţii lui curate şi sfinte, a păstoririi Bisericii din Ţara Românească cu râvnă, înţelepciune, răbdare, dragoste şi smerenie şi a întemeierii, ca cel dintâi mitropolit al Ţării Româneşti, a structurilor organizatorice bisericeşti necesare cultului şi statorniciei întru apărarea dreptei credinţe, a fost canonizat de Biserica noastră.

Proclamarea solemnă a canonizării Sfântului Iachint, ultimul mitropolit al Vicinei şi primul al Ţării Româneşti, s-a făcut în cadrul Sfintei Liturghii arhiereşti oficiată duminică, 26 octombrie, la Catedrala patriarhală din Capitală. Tomosul de canonizare a fost citit de Preasfinţitul Varsanufie Prahoveanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor: „Un ales al lui Dumnezeu a fost şi vrednicul de pomenire Sfântul Ierarh Iachint, ultimul mitropolit al cetăţii dobrogene a Vicinei, rânduit de Dumnezeu să fie cel dintâi mitropolit şi păstor sufletesc al evlaviosului popor din cuprinsul noii Mitropolii a Ţării Româneşti, întemeiată în anul 1359, cu binecuvântarea Patriarhului Ecumenic Calist I, al Constantinopolului, la stăruinţele voievodului Nicolae Alexandru Basarab. Nenumărate au fost faptele sale cele bune întru această cinste arhierească, precum şi grija pentru fiii săi duhovniceşti pentru propovăduirea Cuvântului în eparhia sa, el însuşi făcându-se tuturor pildă de viaţă cuvioasă, de bun rugător şi râvnitor în cele sfinte, de mărturisitor şi trăitor al dreptei credinţe şi de sprijinitor al libertăţii fraţilor de acelaşi neam”.

„A păstorit cu râvnă, înţelepciune, răbdare, dragoste şi smerenie”

În continuare, PS Varsanufie a dat citire faptelor care i-au adus sfinţenia: „Luând aminte la viaţa pilduitoare a Sfântului Ierarh Iachint, mitropolitul Ţării Româneşti, privind la ortodoxia credinţei sale, la viaţa lui curată şi sfântă, văzând pilda sa întru păstorirea Bisericii din Ţara Românească cu râvnă, înţelepciune, răbdare, dragoste şi smerenie, precum şi osteneala sa la întemeierea, ca cel dintâi mitropolit al Ţării Româneşti, a aşezămintelor bisericeşti folositoare clerului şi credincioşilor şi căutând la folosul duhovnicesc al poporului drept măritor, urmând tradiţiei sfinte a Bisericii Ortodoxe şi chemând în ajutor harul Preasfintei Celei de o Fiinţă, de viaţă făcătoarei şi nedespărţitei Treimi, hotărâm ca de acum înainte şi în veci, primul arhipăstor al principatului Ţării Româneşti, Sfântul Ierarh Iachint, Mitropolitul Ţării Româneşti, să se numere printre sfinţii pomeniţi de Biserica noastră şi preamăriţi de Dumnezeu în ceruri, şi să se cinstească cu cântări de laudă în ziua a 28-a a lunii octombrie. Poruncim, de asemenea, în Duhul Sfânt, ca viaţa, slujba şi icoana Sfântului să fie primite cu evlavie de ierarhi, preoţi, monahi şi de toţi credincioşii ortodocşi”.

Propunerea de canonizare a Sfântului Ierarh Iachint a fost înaintată Sfântului Sinod al Bisericii noastre de Mitropolia Munteniei şi Dobrogei. Canonizarea a fost hotărâtă de către Sfântul Sinod, în cadrul şedinţei din 8 iulie 2008, alături de care a fost canonizat atât Sfântul Cuvios Dionisie cel Smerit, cât şi Sfântul Voievod Neagoe Basarab.

Deci astăzi, 28 octombrie, este ziua de prăznuire a Sfântului Ierarh Iachint. În calendar va fi trecut cu cruce neagră, simplă, ca sfânt cu polieleu, înaintea sfinţilor deja înscrişi în calendar, în ziua respectivă.

Îndatoririle primului mitropolit al Ţării Româneşti

Sfântul Ierarh Iachint apare pentru prima oară în istoria Bisericii Române de la nord de Dunăre în anul 1348, pe când era mitropolit al Vicinei, mitropolie înfiinţată probabil în secolul al XI-lea, situată în Dobrogea, lângă Isaccea. Întrucât această provincie aparţinea Ţării Româneşti, domnitorul de atunci, Nicolae Alexandru Basarab, a avut posibilitatea de a-l strămuta pe mitropolit la Argeş, devenind primul mitropolit al Ungrovlahiei. Dar această numire de mitropolit al românilor din sudul teritoriului ţării noastre trebuia recunoscută şi de Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol.

Astfel, după mai multe scrisori ale domnitorului Nicolae Alexandru Basarab către Patriarhie, în mai 1359, Iachint al Vicinei este recunoscut ca mitropolit al Ţării Româneşti. Prin actul care recunoştea Mitropolia Ţării Româneşti, noul mitropolit urma „să întărească pe citeţi, în toată eparhia şi enoria lui, să ridice în treaptă ipodiaconi şi diaconi, să hirotonească preoţi şi să ia pe mâna sa toate drepturile din orice parte ar fi”. Se rânduia, în acelaşi timp, „ca toţi clericii din acea ţară şi ceilalţi sfinţiţi călugări sau laici să-l asculte şi să i se supună ca unui adevărat păstor, părinte şi dascăl al lor, să primească bucuros şi să împlinească toate câte va spune şi cu ce-i va sfătui şi învăţa pe ei, cu privire la folosul lor sufletesc”.

Bătrânul mitropolit Iachint îi cere patriarhului un înlocuitor

Spre sfârşitul vieţii, nu mai ajungea la şedinţele Sinodului patriarhal din Constantinopol. De aceea, a fost trimis în ţară Daniil Critopulos, dicheofilaxul - un fel de avocat sau jurist al Patriarhiei de la Constantinopol - ca să cerceteze activitatea bătrânului mitropolit. Venit în ţară, delegatul Patriarhiei, Daniil, este trimis cu o scrisori către patriarhul Filotei al Constantinopolului. Mitropolitul se dezvinovăţea de acuzele ce i se aduceau. Îi scria că este greu bolnav şi că la suferinţele trupeşti se mai adăuga una, sufletească, pricinuită de „puţina preţuire” din partea patriarhului, care îi sta „ca o săgeată în inima” şi îi „roade neîncetat sufletul”. Îi arăta apoi că n-a participat la şedinţele sinodului patriarhul, fiind oprit şi de domnul ţării, Viadislav I (1364-1377), având în vedere „lungimea drumului şi frica de a nu fi ucis”, dar şi pentru că era cuprins de o „covârşitoare slăbiciune trupească”, fiind „slăbit cu totul şi fără putere”. Prin aceeaşi scrisoare, mitropolitul Iachint încunoştiinţa pe patriarh că domnul şi boierii ţării au trimis pe dicheofilaxul Daniil Critopol „ca să fie sfinţit, dăruit şi binecuvîntat ca arhiereu a toată Ungrovlahia”, având pentru aceasta „voia, îngăduinţa şi iertarea” sa. Rezultă din scrisoare că mitropolitul Iachint dorea în chip sincer să se retragă de la conducerea Mitropoliei. Nu după mult timp, Sfântul Ierarh Iachint pleacă la Domnul în prima jumătate a anului 1372. A fost îngropat lângă biserica mitropolitană de la Argeş, în care slujise pe parcursul păstoririi sale.

▲ Continuator al monahismului românesc

A fost un păstor şi părinte sufletesc pentru toţi românii dintre Dunăre şi Carpaţi. A hirotonit preoţi pentru toate satele, a zidit biserici la oraşe şi sate, a întemeiat noi aşezări mănăstireşti şi a ţinut o strânsă legătură duhovnicească a Bisericii Ţării Româneşti cu Patriarhia de Constantinopol. Ca „exarh al plaiurilor”, mitropolitul Iachint a avut grijă şi de credincioşii ortodocşi vecini, mai ales cei din Transilvania, cărora le trimitea preoţi şi călugări misionari.

Cu ajutorul domnului ţării, Vladislav I, a încurajat şi susţinut mult monahismul românesc. A adus în ţară, de la Muntele Athos, pe Sfântul Nicodim de la Tismana, pentru a organiza câteva mănăstiri-lavre după model atonit. El a trimis numeroşi călugări „vlahi” la Mănăstirea Cutlumuş din Muntele Athos, unde au ajuns mulţi călugări vestiţi. În ţară, a organizat mai multe mănăstiri, cum ar fi cea de la Tismana, Curtea de Argeş, Câmpulung-Muscel, Cozia, Snagov, Târgovişte, Bolintinul din Deal şi din Vale, Tânganu, Cotmeana şi altele.