Sfântul Ilarion cel Nou face parte din ceata sfinţilor cuvioşi mărturisitori. El nu numai că a vieţuit îngereşte, în nevoinţă şi rugăciune, dar a şi mărturisit credinţa ortodoxă. După epoca prigoanelor păgâne, Biserica a ajuns să dea alţi martiri, chinuiţi, după cum spune Mântuitorul, chiar în numele Lui. În contextul luptei împotriva icoanelor, Sfântul Ilarion cel Nou a stat drept, acceptând toate bătăile şi chinurile la care a fost supus, fiind întâmpinat, la sfârşitul vieţii, de cohorte îngereşti, spre odihna veşnică.
Nu cunoaştem data naşterii cuviosului Ilarion cel Nou, dar se pare că a văzut lumina zilei în jurul anului 773. Era de loc din Capadocia, tatăl său, Petre Capadocianul, fiind pitarul împărătesc. Părinţii săi, Petre şi Teodosia, erau drept-credincioşi şi, în acest chip şi-au educat şi propriul copil, învăţându-l temeinic Sfânta Scriptură.
Primirea îngerescului chip monahal
La vârsta de 20 de ani, Ilarion se hotărăşte să plece de la casa părinţilor, pentru a primi haina monahală în mănăstirea cuviosului Isihie, de lângă Constantinopol. Mai apoi, va părăsi acest loc pentru a veni la mănăstirea Dalmatului, unde în acea perioadă locuia Sfântul Grigorie Decapolitul.
Având drept ascultare grădina mănăstirii, Ilarion se nevoia în multă smerenie şi tăcere, încercând tot mai mult să imite faptele înaintaşului lui, Sfântul Ilarion cel Mare, al cărui nume de monah îl purta. În acest chip plin de ascultare şi de rugăciune a vieţuit timp de zece ani, făcând tot posibilul pentru a se asemăna în postiri şi nevoinţe acestuia, fapt pentru care a şi fost numit Ilarion cel Nou.
Pentru viaţa lui curată, Ilarion a primit de la Dumnezeu darul gonirii duhurilor necurate. Văzând în acesta puterea lui Dumnezeu, egumenul mănăstirii va dori să-l facă preot, după ce Sfântul Grigorie Decapolitul se dusese de acolo în alte locuri, dar acesta n-a dorit. După ce egumenul trecu la cele veşnice, fraţii doriră să-l aleagă stareţ. Cunoscând acest gând al lor, Sfântul Ilarion pleacă pe ascuns de aici în Bizanţ, crezând că îl va găsi în aceste locuri pe Grigorie Decapolitul, care era însă la Roma.
Martir al prigoanei iconoclaste
Neaflându-l pe Sfântul Grigorie Decapolitul aici, Ilarion va intra într-o mănăstire de lângă Bizanţ, al cărei nume nu ni s-a păstrat. Cu toate acestea, monahii din mănăstirea Dalmatului au aflat că acesta se nevoieşte aici şi au făcut cereri către patriarhul Nichifor al Constantinopolului pentru a-l aşeza pe Ilarion egumen al mănăstirii lor. Nichifor a comunicat această dorinţă şi împăratului, iar apoi l-a rugat pe Ilarion să preia conducerea acestei mănăstiri. Nedorind să se împotrivească voinţei patriarhului şi împăratului, Ilarion acceptă să devină egumen al Dalmatului, mănăstire pe care a păstorit-o mai bine de opt ani.
După opt ani de la preluarea egumeniei Dalmatului de către Ilarion, pe scaunul Imperiului Bizantin va veni Leon al V-lea Armeanul (813-820), împăratul care a reînceput lupta împotriva icoanelor. Pentru Biserică era o situaţie nouă. După ce prigonirile împăraţilor păgâni se sfârşiseră, a apărut o prigoană în interiorul Bisericii, astfel încât creştinii care cinsteau icoanele erau judecaţi, bătuţi şi trimişi în închisori.
Sfântul Ilarion nu a scăpat de această prigoană. El a fost chemat chiar în faţa împăratului, pentru a se lepăda de cinstirea icoanelor. Nu numai că nu a acceptat dorinţa împăratului, dar l-a şi înfruntat pe acesta, numindu-l „fără de Dumnezeu“ şi „călcător de lege“. Plin de mânie, împăratul a ordonat ca egumenul Ilarion să fie bătut şi chinuit în diverse moduri, iar apoi aruncat în temniţă.
„O, împărate, dă-ne pe păstorul nostru!“
Chemându-l din nou înaintea sa, împăratul va primi acelaşi răspuns. Neajungând la nici un rezultat, Ilarion va fi trimis patriarhului iconoclast Teodot, care se va purta cu el la fel cum o făcuse şi împăratul Leon. Ilarion va fi chinuit, iar apoi închis în temniţă pentru câteva zile, fără să i se dea apă şi pâine.
Aflând despre pătimirile egumenului lor, monahii de la mănăstirea Dalmatului au venit la împărat, spunându-i: „O, împărate, dă-ne pe păstorul nostru, iar noi îţi făgăduim că ne vom supune voinţei tale“. Bucuros de făgăduinţa lor, împăratul îl va elibera pe Ilarion, care se va întoarce la mănăstire pentru puţin timp. Aici se va odihni după toate cele pătimite. Însă această odihnă nu va dura prea mult, întrucât împăratul, înţelegând că monahii nu vor asculta sfatul lui, a trimis trupe de soldaţi în mănăstirea Dalmatului pentru a prigoni pe monahii de aici şi pentru a-l aduce pe sfânt înaintea lui.
După ce a fost ţinut o vreme în temniţă, Ilarion va fi trimis mai întâi la mănăstirea lui Paneon, unde va fi suferi, timp de şase luni, într-o temniţă foarte strâmtă, multe bătăi din partea egumenului acelei mănăstiri. Eliberat de aici va ajunge din nou înaintea împăratului, care-l va forţa să se lepede de icoane, însă fără nici un fel de reuşită. De aceea va fi trimis la Mănăstirea Ciclovia, unde va sta doi ani şi şase luni, iar apoi în cetatea Potilia.
Întâlnirea cu Teodor Studitul
Pe durata şederii sale în Potilia, împăratul Leon al V-lea Armeanul a fost tăiat cu săbiile de ostaşii săi chiar în locul în care a fost întinată prima icoană a lui Hristos. Astfel, venind la conducerea împeriului împăratul Mihai al II-lea Rangabe (820-829), au fost eliberaţi toţi cei care pătimiseră în temniţe din cauza ereziei iconoclaste, persecuţia slăbind în această perioadă.
Eliberat din temniţă, Ilarion nu se va întoarce la mănăstirea Dalmatului, fiind conştient de faptul că lucrurile nu erau clare în Biserică, încă existând episcopi care aderaseră la această erezie. De aceea, el va rămâne pe moşia unei femei credincioase, care-i făcuse o chilie şi o grădină şi-i slujea întru totul.
Acum sfântul va avea parte de un moment minunat. După multe prigoniri pentru dreapta credinţă, Sfântul Teodor Studitul, mare scriitor şi apărător al sfintelor icoane, a trecut la cele veşnice. De această trecere s-a bucurat Sfântul Ilarion cel Nou, aşa cum ne mărturiseşte biografia Sfântului Teodor Studitul.
Biograful Sfântului Teodor Studitul povesteşte cum, în ziua în care sfântul a murit, Ilarion umbla prin grădină, „lucrând şi cântând psalmii lui David“. Deodată a auzit nişte glasuri minunate, ca de îngeri, şi o bună mireasmă. Privind spre cer, a observat mulţime mare de îngeri, în haine albe, care cântau şi întâmpinau pe cineva cu mare cinste. Căzând cu faţa la pământ, Ilarion a auzit grăindu-se: „Iată sufletul lui Teodor, egumenul mănăstirii Studitului, care a pătimit pentru sfintele icoane până la sânge şi a răbdat până în sfârşit în necazuri; iar acum a adormit şi, dănţuind, se suie sus, întâmpinându-l pe el cereştile puteri!“.
În ceata mărturisitorilor
După această minunată vedenie, Ilarion a rămas pentru multă vreme într-o stare de mângâiere duhovnicească, faţa lui fiind mereu luminată ca a unui înger.
La această femeie credincioasă va rămâne vreme de şapte ani şi jumătate, până când pe scaunul imperiului va urca fiul lui Mihai, Teofil (829-842), care se reîntoarce la lupta contra icoanelor, într-un mod mai dur decât tatăl său. În acest context, Ilarion va avea parte de acelaşi tratament. Este chemat în faţa împăratului şi obligat, prin insulte şi ameninţări, să se oprească din cinstirea icoanelor.
Pentru curajul lui de a răspunde împăratului şi de a-l certa pentru călcarea dogmelor creştine, Sfântul Ilarion va primi 170 de lovituri pe spate, iar apoi va fi exilat pe insula Afusiei. Aici va duce o viaţă mult mai liniştită, întrucât nu va fi ţinut în temniţă, ci era liber. Astfel, zidindu-şi o chilie foarte mică, a petrecut într-însa până la sfârşitul lui Teofil.
La 20 ianuarie 842, împăratul Teofil muri, iar soţia sa, Teodora (842-856), deveni regenta fiului său minor Mihail al III-lea (842-867). Aceasta va fi o apărătoare a icoanelor, reintroducând cultul lor în Biserică şi permiţând convocarea unui sinod în martie 843, la Constantinopol. Hotărârile acestui sinod au constituit un „Synodicon“ special, care urma a fi citit în fiecare Biserică, în prima duminică din postul Sfintelor Paşti (atunci, în 11 martie 843), numită de atunci Duminica Ortodoxiei, ca amintire a biruinţei Ortodoxiei asupra tuturor ereziilor.
Cuviosul Ilarion a mers atunci în mănăstirea Dalmatului, unde monahii au fost fericiţi să-l revadă pe conducătorul lor spiritual. Acesta a mai păstorit mănăstirea încă vreo trei ani, apoi, trecând la cele veşnice, fiind întâmpinat asemenea Sfântului Teodor Studitul de către mulţimi de îngeri. Se pare că a murit în jurul anului 845. Biserica Ortodoxă îl serbează atât la 28 martie, cât şi la 6 iunie.
