Deoarece primul cuvânt pe care l-a rostit după vârsta de cinci ani a fost „mama”, sfântul a fost numit Mamant. S-a retras în pustie, fiind înconjurat de fiare sălbatice, ca un păstor în mijlocul turmei sale. A pătimit muceniceşte în vremea împăratului Aurelian.
Pe vremea prigoanei împăratului roman Aurelian (270-275), o familie de viţă nobilă nu a ocolit mărturisirea dreptei credinţe. Patricianul Teodot şi soţia sa, Rufina, erau originari din provincia siriană Gangara. Deşi se bucurau de o cinste deosebită, nu s-au ruşinat să-L mărturisească pe Hristos în mijlocul oamenilor, atrăgând asupra lor atenţia autorităţilor, care luau măsuri severe împotriva oricui refuza să slujească zeilor. Dregătorul păgân Alexandru i-a chemat înaintea judecătorului, obligându-i să slujească la idoli. În momentul în care Alexandru era gata să-i pună la chinuri, a fost oprit de locuitorii cetăţii, deoarece Teodot era demnitar roman şi nu putea fi pedepsit decât prin porunca împăratului.
Dregătorul i-a adus în Cezareea Capadociei, la ighemonul Faust, unul dintre cei mai aprigi prigonitori ai creştinilor. Acesta i-a aruncat în temniţă, chinuindu-i cumplit. Rufina era însărcinată şi suporta cu greu chinurile. De aceea, Teodot se ruga lui Dumnezeu ca să le primească sufletele ca nu cumva, din cauza chinurilor, să părăsească credinţa cea adevărată: „Doamne, Dumnezeul puterilor, Tatăl iubitorului Tău Fiu, pe Tine Te binecuvântez şi Te preamăresc că m-ai învrednicit pe mine să fiu aruncat în temniţa aceasta pentru numele Tău. Deci, mă rog Ţie, Doamne, primeşte sufletul meu în legăturile acestea, Cela ce ştii neputinţa mea, ca nu cumva să se laude vrăjmaşul meu asupra mea”. După ce Teodot şi-a dat duhul, soţia sa a născut un fiu binecuvântat, rod al suferinţelor şi al dragostei jertfelnice pentru Hristos. După naşterea fiului său, Rufina a plecat şi ea la Domnul.
„Niciodată nu mă voi lepăda de Hristos”
După ce Teodot şi soţia sa, Rufina, au fost chemaţi la Hristos, Dumnezeu a poruncit, prin îngerul Său, unei femei din Cezareea, al cărei nume era Amina, femeie de neam bun şi de dreaptă credinţă, să ceară de la dregător trupurile celor doi sfinţi, care se aflau în temniţă, pentru a le îngropa cu cinste, iar pe prunc să-l îngrijească ca pe un fiu al ei. Din rânduiala lui Dumnezeu, inima dregătorului s-a înmuiat, iar Amina a reuşit să pună trupurile celor doi martiri la loc de cinste, îngropându-le în grădina sa.
Pruncul a fost îngrijit cu dragoste de către creştină, care l-a iubit ca pe propria sa odraslă. Până la vârsta de cinci ani el nu a spus nici un cuvânt. Deoarece primul cuvânt pe care l-a rostit după vârsta de cinci ani a fost mama, pruncul a fost numit Mamant. A învăţat la cele mai bune şcoli ale timpului, deosebindu-se prin isteţimea ieşită din comun. Pe tronul Romei s-a urcat împăratul Aurelian, prigonitor aspru al celor ce refuzau să cinstească idolilor. Nu numai bărbaţii erau siliţi să aducă jertfe, ci şi femeile şi copiii. Credinţa pruncului nu a stat mult vădită şi el a atras, ca şi părinţii săi odinioară, invidia dregătorilor prigonitori. Pe vremea aceea, în funcţia de dregător al Cezareei Capadociei se afla Democlit, cel care luase locul lui Faust, şi el aprins de ură împotriva creştinilor. La el a fost adus tânărul Mamant pentru a se justifica şi pentru a fi încercat în credinţa idolatră. Mamant avea doar cincisprezece ani şi rămăsese de curând orfan şi de cea de a doua sa mamă. Întrebat dacă este creştin, Mamant recunoaşte fără nici o şovăire, fiind gata să accepte orice chin pentru credinţa sa: „Eu sunt cel ce nesocotesc cărunteţile voastre cele rătăcite din calea cea dreaptă şi de atâta întuneric cuprinse, încât la lumina adevărului nu puteţi privi, căci, părăsind pe Dumnezeul Cel viu şi adevărat, v-aţi apropiat de demoni, închinându-vă idolilor fără de suflet, muţi şi surzi. Iar eu niciodată nu mă voi lepăda de Hristos şi mă sârguiesc să-i aduc la El pe cei pe care-i pot aduce”.
„De nu-mi vei da ascultare, vei pieri!”
Dregătorul a avut nevoie de aprobarea împăratului pentru a-l chinui pe Mamant, acesta fiind de viţă nobilă, după părinţii săi. După ce a primit acordul împăratului, ighemonul Democlit dezlănţui chinurile asupra tânărului Mamant. Acesta a fost dus chiar înaintea împăratului, care a încercat să-l facă să renunţe la credinţa sa şi să jertfească idolului Serapid: „De te vei apropia de marele Serapid şi de vei jertfi lui, vei fi cu noi în palate şi te vei hrăni împărăteşte şi toţi te vor cinsti, te vor lăuda şi vei fi fericit cu adevărat. Iar de nu-mi vei da ascultare, vei pieri!” Dar tânărul a preferat Împărăţia cea veşnică în locul celei trecătoare.
Pentru cutezanţa sa, el a fost ars cu lumânări, bătut cu pietre, aruncat în mare, pentru a se îneca, dar din toate acestea sfântul a ieşit nevătămat, ajutat permanent de îngerul Domnului, care era lângă el, încurajându-l.
Dumnezeu a poruncit îngerilor Săi să-l păzească, aceştia răpindu-l şi ducându-l pe un munte, în pustia din apropierea Cezareei Capadociei. Aici sfântul vieţuieşte ca un al doilea Moise, postind patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, petrecând în tovărăşia fiarelor sălbatice. În locurile acelea, Mamant a construit o biserică, în care se ruga şi citea Sfânta Scriptură. În permanenţă era înconjurat de fiare sălbatice, ca un păstor în mijlocul turmei sale. Din laptele acestora sfântul făcea brânză, pe care o împărţea celor săraci. Vestea despre pustnicul care a îmblânzit fiarele sălbatice a ajuns până la urechile dregătorilor păgâni din Cezareea. Aceştia, neştiindu-i identitatea, îl socoteau vrăjitor şi au trimis mai mulţi soldaţi pentru a-l aduce în cetate. Ajungând ostaşii în apropierea locurilor sale de nevoinţă, au fost întâmpinaţi chiar de către Mamant, care i-a primit ca pe nişte fraţi. Mamant şi-a descoperit identitatea, spunându-le că va veni singur în cetate pentru a sta în faţa dregătorului. În călătoria sa la Cezareea, Mamant a fost însoţit de către un leu, care a rămas la porţile cetăţii.
Trei zile în cuptorul aprins
După ce-L mărturisește din nou pe Hristos în faţa păgânilor persecutori, Sfântul Mamant este supus la cele mai îngrozitoare chinuri: bătut cu unghii de fier, aruncat în temniţă, aruncat într-un cuptor aprins, la fiare, bătut cu pietre.
Văzând prigonitorii că nici una dintre pedepse nu-l afectează, hotărăsc să-l arunce într-un cuptor încins, dar Mamant iese, după trei zile, întreg şi nevătămat. Apoi, sfântul este aruncat la fiarele sălbatice. Dar nici de data aceasta nu i s-a întâmplat nimic, fiarele recunoscându-l ca pe un păstor. Mulţi dintre cei de faţă au crezut în puterea lui Dumnezeu ce lucra atât de vizibil prin sluga Sa, Mamant. Dumnezeu a făcut ca în aceste momente să deschidă gura leului care venise cu Mamant şi să grăiască cu grai omenesc către cei de faţă, recunoscându-şi stăpânul: „Tu eşti păstorul meu care m-ai păscut în munte”.
Din porunca dregătorului, Mamant a fost străpuns cu o oişte, dându-şi obştescul sfârşit într-una din peşterile din acele locuri. Sfintele sale moaşte au fost cu grijă îngropate de către credincioşi în acelaşi loc în care a mers la Domnul, urmând ca, mai târziu, creştinii sirieni să construiască aici o biserică.
Despre Sfântul Mucenic Mamant face pomenire Sfântul Vasile cel Mare atunci când îi îndeamnă pe păstoriţii săi din Cezareea Capadociei: „Aduceţi-vă aminte de Sfântul Mucenic, câţi l-aţi văzut cu ochii, câţi la lucrul acesta, adunându-vă, l-aţi avut ajutor; la câţi chemându-i numele, cu singur lucru a venit, pe câţi rătăciţi în viaţă i-a povăţuit, pe câţi de neputinţe i-a tămăduit, la câţi, murindu-le fiii, iarăşi la viaţă i-a întors”. În iconografie, sfântul apare reprezentat alături de un leu.
