„Sfântul Nicolae“ din Iarmaroc

„Directivele erau foarte clare. Să dispară de acolo. Cât mai repede. Au înconjurat cu panouri metalice înalte tot perimetrul. Iar noaptea au dat-o jos deţinuţii de la penitenciar şi noi, activiştii de partid. Atunci, parcă o voce mi-a zis: ia o cărămidă acasă, să o ai amintire.“

Sfântul Nicolae este prietenul copilăriei noastre, iubit şi aş­teptat cu nerăbdare de toţi, indiferent de vârstă, educaţie sau stare socială. Deşi nu a fost un la fel de mare teo­log sau scriitor bisericesc precum Sfinţii Vasile cel Mare sau Grigorie de Nazians, Nicolae ar­hiepiscopul Mirelor, trăitor la începutul secolului al IV-lea, este, poate, cel mai îndrăgit şi cinstit sfânt al creştinătăţii. Ne dăm seama de acest lucru şi din faptul că, imediat după moar­te, în cinstea lui a fost ctitorită o biserică. Astăzi, în ora­şul turcesc Demre există una din­tre cele mai vechi bi­serici creş­tine, ridicată pe mormântul sfântului. De la Mira până la Bari, din Orient până în Oc­cident, peste tot găsim lăcaşuri închinate Sfântului Nicolae.

Deşi nu a ajuns niciodată în părţile noastre, poporul român a avut o mare evlavie faţă de a­cest sfânt. Chiar şi marele voie­vod Mihai Viteazul purta, în lup­tele sale, mâna dreaptă a Sfântului Nicolae.

Prima biserică mitropolitană a Moldovei, cea de la Ră­dă­uţi, a fost închinată de către descălecătorul Bogdan I Sfân­tului Nicolae, acesta devenind, astfel, hram al întregii ţări. Aşa se explică faptul că la Iaşi existau, în secolul al XVIII-lea, ze­ce biserici închinate Sfântului. Iaşul era „oraşul Sfântului Ni­co­lae“. Dintre aceste biserici, doar câteva au mai ajuns până la noi, iar din cele care s-au pier­­dut în negura timpului, se mai zăresc doar două despre care mai găsim informaţii: „Sfân­tul Nicolae“ din Iarmaroc şi „Sfântul Nicolae cel sărac“.

Biserica din mahalaua Broştenilor

La începutul secolului al XVII-lea, undeva, în spatele Curţii Domneşti, de-a lungul râu­lui Bahlui s-au aciuat să­ra­cii oraşului. Principala lor ocu­pa­ţie era tăiatul stufului, folo­sit la acoperirea locuinţelor. Pen­tru faptul că acest „cartier“ era aşezat pe teren mlăştinos, oamenii vremii i-au zis mahalaua Broştenilor. Primii domnitori fanarioţi, Mavrocordaţii, au acordat atenţie acestei părţi a oraşului, încercând sistematizarea cursului râului. Astfel, de la câteva case, zona a început să fie din ce în ce mai populată. Se transformase într-o adevă­ra­tă mahala, care avea nevoile ei - economice, sanitare, dar şi spirituale. La început, pentru vinderea stufului, apoi pentru alimentele necesare traiului, prin anul 1820, a fost înfiinţat aici iarmarocul.

Lângă această piaţă a fost ridicată o biserică închinată Sfân­tului Nicolae. Hramul nu a fost dat întâmplător, căci Sfân­tul Nicolae era „părintele săra­cilor şi mângâietorul amărâţi­lor“. Spre deosebire de celelalte bi­serici din Iaşi, aceasta nu a fost o ctitorie domnească sau bo­ie­rească, ci una ridicată din contribuţia locuitorilor mahala­lei. De aceea, a fost cunoscută drept „biserica calicilor“, nume preluat mai târziu de Biserica Banu. Aşa cum menţionează cro­nicele, „a fost ridicată cu talgerul, adică prin contribuţia cui s-a întâmplat, prin stră­du­inţa ierului Thimothei“.

Poporul a consemnat şi o po­veste interesantă în legătură cu această biserică. Se spune că un celebru haiduc al vremii, Bujor, era fugărit de arnăuţii fanario­ţilor. El şi-a găsit scă­parea într-un bordei ce se afla pe locul vii­toarei bi­serici. În semn de mul­ţumire către Dum­nezeu, acesta a dat o parte din comoara sa pre­otului Timotei, pentru ridicarea sfântului aşezământ.

Dărâmată şi reconstruită după planuri italiene

La sfârşitul secolului al XVIII-lea, când majoritatea bisericilor din Ţările Române au trecut în proprietatea obşti­lor de meseriaşi, biserica din iar­marocul Iaşilor a fost „adoptată“ de breasla ciubota­rilor. De la aceştia, biserica a primit mai multe daruri: clopotul cel mare, donat în anul 1848, şi policandrul din mij­lo­cul naosului, ce avea inscripţia anului 1853. Dar, după desfi­inţarea breslelor, biserica a ră­mas „orfană“. Ajunsă în para­gi­nă, „con­ducerea comunei Iaşi“ a ho­tărât dărâmarea lă­caşului de cult, fapt împlinit în anul 1897.

În luna martie a aceluiaşi an, primăria a pus fundaţia u­nei noi biserici, cu câţiva metri mai în faţă, aproape de strada Iarmarocului (astăzi, bulevardul Socola). Planurile noii construcţii au fost aduse din Occi­dent, de către arhitectul italian Iginio Vignalii. O înromânire a stilului renascentist italian, cu o înfăţişare „frumoasă şi interesantă“, aşa cum o descriu contemporanii. Primăria a cheltuit 16.000 de lei pentru finalizarea Bisericii Sfântul Nicolae.

În ziua de 13 decembrie a anu­lui 1898, la doar un an de la în­ce­­perea ei, a primit veşmântul sfin­ţirii, prin rugăciunile Sfân­tu­lui Mitropolit al Moldo­vei, Io­sif Naniescu. După anul 1900, bi­serica a devenit parohi­ală, iar după un anumit timp, a fost filie a unei alte bi­serici ca­re astăzi nu mai este, „Sfinţii Vo­ievozi“ - Rufeni.

Mărturia unui om ce a participat la dărâmarea bisericii

Constantin Ilaş are astăzi 85 de ani. Merge duminică de duminică la biserică, a cântat chiar şi în corul unui lăcaş din apropierea oraşului. Dar nu a fost dintotdeauna credincios. „A­veam 36 de ani şi eram prin­tre primii din Iaşi cu carnet roşu (n.r. adică membru al Par­tidului Comunist Român). Am fost trimis în organizarea tere­nu­lui pentru construcţia unei mari fabrici de textile. Locul ales era lângă o fostă manufactură evreiască din Iarmaroc, lân­gă Biserica «Sfântul Necu­lai». Directivele erau foarte cla­re. Să dispară de acolo. Cât mai repede. Au înconjurat cu pano­uri metalice înalte tot peri­me­trul. Iar noaptea au dat-o jos deţinuţii de la penitenciar şi noi, activiştii de partid. Atunci, parcă o voce mi-a zis: ia o cără­midă acasă, să o ai amintire. Şi am aruncat-o peste gard, în niş­te urzici, iar dimineaţă, când to­tul a fost gata, am trecut pe lângă gard şi am băgat-o în sân. Nu credeam în Dumnezeu. Nu ştiu ce a fost cu mine a­tunci. Am şi uitat de ea. La da­ta de 8 septembrie 1964 a fost semnat actul de înfiinţare a în­treprinderii Ţesătura Iaşi. Am lucrat acolo până în 1990, la secţia Ţesătorie cu Războaie Automate şi la filatura de Fire Pieptănate. În 1990, la pensionare, a trebuit să eliberăm apartamentul de serviciu. Şi, când am început mutările, sub un dulap am găsit cărămida în­ve­lită într-un ştergar. Am sim­ţit ceva, ca un cutremur în mi­ne. Tremuram şi plângeam. Am simţit cum credinţa izvora în mine. Şi l-am căutat pe Dum­ne­zeu… Amu nu mai pot, dar am fost dascăl mulţi ani după pensie… de la o cărămidă“.

Mărturia unui om care a par­ticipat fizic la dispariţia Bi­sericii „Sfântul Nicolae“ din Iar­maroc este făcută printre la­crimi. Înaltă, suplă, frumoa­să precum o catedrală. În măr­turie se strecoară şi o bucurie. Omul simte mâna lui Dumne­zeu în faptul că, peste drum de Ţesătura, s-a plămădit o nouă biserică ce a preluat hramul istoric al Sfântului Nicolae.

În zilele noastre, după a­proape 50 de ani de la demola­rea bisericii, megastructura Ţe­să­tura este tăiată şi vândută la fier vechi. Deja se plănuieşte a­co­lo construirea unui mare centru comercial. Poate ar fi cazul ca autorităţile locale să-şi amintească faptul că acolo a fost un Altar al lui Dumnezeu. Mă­car un mic semn, o cruce, o troiţă, o candelă aprinsă, ar trebui să străjuiască în acel loc, pentru ca şi nepoţii noştri să ştie despre Biserica Sfântul Nicolae din iarmarocul Broştenilor.