Chiliile pe care misionarul Gallus le-a ridicat împreună cu ucenicii în apropierea cascadei râului Steinach s-ar fi distrus, iar micuţa comunitate monahală întemeiată de el ar fi dispărut dacă alamanul Otmar n-ar fi încercat să reînvie această comunitate începând cu anul 719.
Dacă Sfântul Gallus este cel care a dăruit mănăstirii şi oraşului St. Gallen numele, Otmar are meritul de a fi contribuit la menţinerea mănăstirii şi la prima ei înflorire, care o va duce la un rol foarte important în Regatul carolingilor.
Viaţa acestui sfânt alaman a fost redactată în anul 830 de către călugărul Gozbert cel Tânar din St Gallen, cunoscut şi cu numele de Gozbert Diaconus (diaconul). Lucrarea lui Gozbert nu s-a păstrat, în schimb ni s-a transmis prelucrarea acesteia, făcută de călugărul Mănăstirii Reichenau, Walafrid Strabo, cel mai bun latinist al vremii respective, din apropierea oraşului St Gallen. Se pare că acesta, între anii 834 şi 838, nu numai că a îmbunătăţit textul latin, dar a şi făcut un rezumat al primei biografii (Johannnes Duft, Der Zönobit Sankt Otmar, in: Johannes Duft, Die Abtei St Gallen, vol. 2, Sigmaringen 1991, 39).
De origine alamană, Otmar (sau Othmar) s-a născut în jurul anului 690, în oraşul Chur şi a studiat la şcoala catedralei din acest oraş înainte de a fi hirotonit preot. Probabil, după hirotonie, a fost parohul unei biserici din acest oraş, cu hramul "Sfântul Florin". După părerea lui Ernst Tremp, această biserică închinată Sfântului Florin se afla în localitatea Walenstadt (Ernst Tremp, Historisches Lexikon der Schweiz).
Organizatorul mănăstirii din St Gallen
Datorită renumelui dobândit, Otmar a fost solicitat în anul 719 de către tribunul Waltram din Arbon să meargă la St Gallen pentru a salva de la distrugere chiliile ridicate de către misionarul Gallus şi de către ucenicii săi în anul 612. Pentru prima dată Otmar este consemnat ca abate al mănăstirii în anul 744. Primele donaţii pentru reorganizarea mănăstirii au fost făcute de către nobilimea alamană. Dacă la începutul activităţii lui Otmar în St Gallen nobilimea alamană a jucat un rol important, influenţa acesteia se va diminua începând cu anul 746. Deşi alamanii s-au supus francilor, aceştia din urmă se temeau de o posibilă răscoală. De aceea, în urma luptei şi a procesului de la Cannstadt din anul 746, întreaga elită a alamanilor a fost omorâtă.
Pentru centralizarea puterii politice, regalitatea francă era interesată şi preocupată de a exista o anumită unitate şi în viaţa monahală. Astfel, sprijinit de către regii Pipin şi Carloman, Otmar va introduce regulile monahale benedictine în mănăstirea sa. Până atunci călugării din St Gallen urmau un amestec de reguli, de la Pahomie, de la Sfântul Vasile cel Mare şi de la călugărul Columban. Printre primele sale măsuri de reorganizare a mănăstirii din St Gallen se număra şi înlocuirea vieţii eremitice cu cea cenobitică. Aceste măsuri au fost susţinute şi financiar de către regalitatea francă. Astfel, sub conducerea abatelui Otmar, în scurt timp mănăstirea va cunoaşte o primă perioadă înfloritoare. Pentru Otmar, viaţa duhovnicească, interioară, a călugărilor săi era o prioritate. În timpul său, 53 de persoane au depus voturile monahale în mănăstirea din St Gallen.
Îngrijea personal leproşii
Otmar a preluat responsabilitatea faţă de oamenii săraci şi faţă de cei bolnavi. Prin măsurile sale şi prin milostenia făcută, Otmar a devenit un adevărat părinte al săracilor (Armenvater), care, potrivit regulei benedictine, încerca să intre în contact personal cu fiecare persoană care venea la mănăstire sau solicita ajutorul său. Pentru cei bolnavi de lepră şi de alte boli incurabile a construit o casă de refugiu, care din punctul de vedere al istoriei medicale este considerat ca fiind primul spital înfiinţat pe teritoriul Elveţiei de astăzi. De multe ori rămânea noaptea să-i îngrijească personal pe cei suferinzi. Această practică caritativă şi mai ales contactul direct al călugărilor săi cu cei aflaţi în nevoinţă vor duce la un şi mai mare succes misionar al mănăstirii din St Gallen. Conform biografiei, Otmar se temea ca îmbogăţirea mănăstirii să nu afecteze viaţa sa duhovnicească şi a fraţilor săi călugări. De aceea îmbrăca haine cât mai simple şi călărea un asin în loc de cal.
În anul 753, un ţăran se obliga benevol să ofere în fiecare an mănăstirii o anumită cantitate de bere. Documentul, care s-a păstrat în biblioteca mănăstirii din St Gallen, este primul care atestă existenţa acestei băuturi (cerevisia) (cf. art. Otmar, in: Ökumenisches Heiligenlexikon).
Cu timpul, înflorirea mănăstirii şi mai ales autonomia dobândită de aceasta au început să-i deranjeze tot mai mult pe ducii franci Warin şi Ruthard. Pe lângă acestea se mai adăugau şi pretenţiile teritoriale ale episcopului de Konstanz, Sidonius, care dorea ca mănăstirea să intre sub jurisdicţia sa. Astfel, cei doi duci au poruncit arestarea lui Otmar şi, în cadrul unui proces, l-au acuzat pe acesta de încălcarea votului monahal al castităţii, imputându-i agresarea unei femei, prin mărturia mincinoasă a unui servitor pe nume Lantpert.
Cu toate că era nevinovat, Otmar a fost condamnat la moarte prin înfometare la Palatul Bodman. Prin intervenţia unui om influent, cu numele de Gozbert (nu biograful său), pedeapsa a fost comutată: în loc de moarte prin înfometare, a fost exilat pe viaţă pe insula Werd, insulă de pe râul Steinach. Probabil şi din cauza supărării cauzate de această judecată nedreaptă, Otmar şi-a dat obştescul sfârşit pe această insulă, la câteva luni după exilare. Acest lucru se întâmpla în ziua de 16 noiembrie a anului 759.
Zece ani mai târziu, călugării din St Gallen au cerut dreptul de a strămuta rămăşiţele pământeşti ale fostului abate. Astfel, săpând, au găsit trupul neputrezit al lui Otmar, pe care l-au adus la St Gallen. În anul 867, moaştele sale au fost aşezate în biserica construită în St Gallen, purtând numele sfântului, având loc şi canonizarea locală, făcută chiar de către episcopul de Konstanz, succesorul lui Sidonius.
La vreo 20 de ani după strămutarea moaştelor în această biserică, Sfântul Otmar era considerat patron al Mănăstirii St Gallen, alături de Sfântul Gallus, într-un act de donaţie (883) semnat de împăratul Carol al III-lea. În scurt timp, veneraţia sa s-a răspândit foarte rapid. Moaştele au mai fost mutate în anul 1755 la o nouă construcţie a bisericii, dar şi în perioada iconoclasmului manifestat de către reformatori.
În timpul împăratului Carol al IV-lea, născut în anul 1316 la Praga, capul Sfântului Otmar a fost adus în Catedrala Veits din acest oraş, unde se găseşte şi astăzi. În Attenhausen de lângă Krumbach (în teritoriul şvab) se găsesc şi astăzi relicve ale sfântului, locul devenind din anul 1750 un important centru de pelerinaj. Abatelui Otmar i se datorează mai ales profilul creştin autentic oferit acesteia, prin urmarea lui Hristos în cuvânt şi în faptă; prin trăirea unei vieţi spirituale îmbinate cu îngrijirea celor suferinzi; în relaţia şi iubirea pentru Dumnezeu, reflectată în cea pentru semenii aflaţi în suferinţă şi sărăcie.
Patronul a peste 80 de biserici din Elveţia şi Germania
Astăzi peste 80 de biserici îl au ca patron pe acest "părinte al săracilor".
În ce priveşte istoria bisericească, Sfântul Otmar este considerat un "precursor" al ordinului franciscanilor, înfiinţat la trei secole după moartea sfântului, ordin dedicat predicării Evangheliei, dar mai ales ajutorării săracilor. Probabil că nu întâmplător există astăzi o mănăstire franciscană pe insula Werd, unde sfântul şi-a aflat sfârşitul pământesc (Ottmar, Fuchs, Art. Otmar, in: Biographisch-Bibliographisches Kirchenlexikon, vol. 6, Herzberg, 1993, p. 1339). O ediţie critică a celor două biografii ale Sfântului Otmar a fost publicată în anul jubiliar 1959, de către istoricul Johannes Duft. Şi astăzi mai există obiceiul În Episcopia catolică de St Gallen de a fi sfinţite apă, ulei şi hăinuţe care ajută la vindecarea copiilor, în numele Sfântului Otmar.
