Sfântul Serafim de Sarov, înger pământesc şi om ceresc

În viaţa Rusiei pravoslavnice au existat, din vechime, adevăraţi stâlpi care au susţinut şi au păstrat trează credinţa în Dumnezeul cel viu şi n-au lăsat poporul să se piardă în deznădejdea şi necazurile pe care le-a întâmpinat în istorie. Sfântul Serghie de Radonej, numit îngerul păzitor al Rusiei, stareţii Optinei, Sfântul Teodosie de la Pecerska, întemeietorul vieţii de obşte în mănăstirile ruseşti, sunt doar câţiva dintre cei ale căror inimi şi rugăciuni au bătut şi bat necontenit la porţile cerului pentru a implora mila şi ajutorul divin. Toţi aceşti sfinţi au trăit cu cel puţin o sută cincizeci de ani în urmă, iar Rusia de astăzi trăieşte pe umerii acestor uriaşi ai duhului. Să ne aducem aşadar aminte de unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai îndrăgiţi sfinţi ai ei şi ai Bisericii Ortodoxe universale: Sfântul Serafim de Sarov, a cărui viaţă este o înşiruire necontenită de fapte minunate.

Secolul în care a trăit părintele Serafim a reprezentat în primul rând pentru monahism o perioadă de înflorire deosebită în care a sporit şi credinţa oamenilor din popor.

Kursk este oraşul unde Prohor (numele de mirean al sfântului) a văzut lumina zilei în anul 1754. Tatăl său, Isidor Ivanovici, era un negustor cucernic care, în afara ocupaţiilor sale zilnice, ajuta la construirea de case şi biserici, iar Agatia, mama viitorului sfânt, un suflet credincios şi devotat lui Dumnezeu, purta grija casei şi a celor trei copii între care Prohor era mezinul familiei. Necazurile nu au ocolit nici familia Ivanovici şi, la vârsta de 43 de ani, Isidor părăsea această lume, iar toată povara negustoriei şi a creşterii copiilor ajungea pe umerii văduvei Agatia, care acceptă cu smerenie crucea grea de purtat pe care o primise. Soţul său lăsase, pe lângă treburile complicate ale casei, şi construirea unei biserici începute de el în 1752, lucrare care a fost terminată sub supravegherea Agatiei.

Prima minune a trăit-o la şapte ani

O primă întâmplare minunată din viaţa sfântului s-a petrecut la inaugurarea acestui lăcaş, când Prohor, în vârstă de şapte ani, a căzut din clopotniţa bisericii, dar nu a păţit nimic. Ajutorul lui Dumnezeu şi al Maicii Domnului a fost simţit şi doi ani mai târziu, odată cu vindecarea fiului Agatiei în urma procesiunii cu icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului prin oraşul Kursk.

Anii treceau, iar Prohor se dovedea a fi o fire deschisă, dăruit cu o minte ascuţită, cu o inimă sensibilă şi o memorie ieşită din comun. La şcoală, contactul cu psalmii lui David, Vieţile Sfinţilor şi Sfânta Scriptură au născut în sufletul lui dorul după Dumnezeu. Lectura, munca alături de mama sa şi rugăciunea erau preocupările zilnice ale celui care mai târziu avea să devină lumina spirituală a Rusiei. Prietenii săi aveau aceleaşi ocupaţii cu el, aproape toţi închinându-şi viaţa slujirii lui Dumnezeu. În vremea aceea, în Kursk, ca de altfel în mai multe oraşe din Rusia, trăiau aşa-numiţii nebuni pentru Hristos care duceau o viaţă de semipustnicie. Nepăsători la convenţiile vieţii din societate, văzători cu duhul, ei îi încurajau în credinţă pe cei slabi şi înfierau păcatele celor necredincioşi. Unul dintre aceşti oameni ai lui Dumnezeu, întâlnindu-o pe Agatia Ivanovici, care era însoţită de Prohor, i-a spus: „Binecuvântată eşti tu, femeie, că ai un astfel de copil, care, cu timpul, va deveni un om plăcut Sfintei Treimi şi un fierbinte rugător pentru întreaga lume“.

Alături de un nebun pentru Hristos

Din ziua aceea, fiul Agatiei s-a ataşat de acel om care, ajuns la o cunoaştere spirituală înaltă, îi dezvăluia tânărului ucenic tainele vieţii duhovniceşti.

Cu trecerea timpului, Prohor se convingea tot mai deplin că îndatoririle faţă de lume nu-i lăsau suficient timp meditaţiei şi rugăciunii care-i cucerise definitiv inima.

„Este imposibil - avea să spună mai târziu Sfântul Serafim de Sarov - să te cufunzi cu totul şi în deplină pace în contemplarea lui Dumnezeu, să cugeţi la poruncile Lui şi să te înalţi spre El cu tot sufletul prin rugăciuni fierbinţi, rămânând, în acelaşi timp, în mijlocul zgomotului neîncetat şi al patimilor în care se zbate această lume“.

Pentru aceasta, la îndemnul sfătuitorului său şi cu binecuvântarea iubitei sale mame, Prohor părăsea, la 17 ani, casa părintească pentru a-şi închina viaţa slujirii lui Dumnezeu şi oamenilor într-un mod mult mai înalt decât până atunci.

Drumul spre Sarov

După ce a ajuns la Kiev, la vestita Lavră a peşterilor, viitorul monah Serafim primea de la pustnicul Dositei îndemnul de a merge să intre în obştea călugărilor din Sarov. Povăţuit de acest părinte să păstreze în inima sa rugăciunea Numelui lui Iisus, Prohor deprindea primele învăţături ale meşteşugului duhovniciei. Ajuns la Sarov în ajunul sărbătorii Intrării în Biserică a Maicii Domnului, când ortodoxia prăznuieşte închinarea Fecioarei Maria slujirii exclusive lui Dumnezeu, tânărul novice intra şi el, precum odinioară ocrotitoarea sa, sub protecţia şi acoperământul lui Dumnezeu şi al Maicii Sale.

Sufletul lui Prohor se bucura. Aflase locul mult dorit inimii lui. Începutul era făcut. De acum, era nevoie de perseverenţă, răbdare şi credinţă. Şi Dumnezeu le-a dăruit pe toate acestea iubitului său rugător. Trecut prin diverse ascultări, de la cea la brutărie, unde făcea pâine pentru întreaga obşte şi prescuri pentru slujbele bisericii, la cea de clopotar şi, mai apoi, de tâmplar, tânărul novice din Kursk s-a remarcat prin îndeplinirea fără greş a tuturor sarcinilor pe care le primise de la stareţul său.

Aceste ascultări erau împletite cu pravila zilnică pe care Serafim, ca monah, o urma cu sfinţenie şi cu citirea Evangheliei şi a epistolelor Sfinţilor Apostoli.

Păstrătorul păcii

„Sufletul trebuie alimentat, hrănit cu Cuvântul lui Dumnezeu, iar din această lectură vine iluminarea minţii. Cine citeşte Sfânta Scriptură primeşte în sufletul său o căldură care, în singurătate, dă naştere la lacrimi“, mărturisea din experienţă sfântul.

Întrebat de un creştin ce ar trebui să citească din întreaga Scriptură, părintele Serafim a răspuns simplu: „Evanghelia… Patru capitole pe zi. Prin acest exerciţiu, Domnul va înmulţi darul de înţelegere al omului“. Ceea ce e remarcabil în sfaturile pe care Serafim le dădea celor ce veneau la el îl reprezintă răspunsurile sale ponderate în ceea ce priveşte asceza. „Nu trebuie să ne asumăm nevoinţe ascetice dincolo de puterile noastre, ci să încercăm să ne facem trupul prieten credincios şi vrednic de practicarea virtuţilor. Să fim înţelegători faţă de neputinţele şi imperfecţiunile noastre sufleteşti. Să avem răbdare cu noi, aşa cum avem şi faţă de alţii. Dar să nu trândăvim, ci să ne silim spre îmbunătăţirea firii noastre“.

Mai presus de orice, sfântul îndemna cu stăruinţă la aflarea păcii sufletului. „Dobândeşte pacea - spunea el - şi mii de oameni se vor mântui în jurul tău. Atunci când un om se află într-o stare de pace a min-ţii, el poate de la sine să le ofere celorlalţi lumina necesară raţiunii lor“. Însă această stare cu greu poate fi păstrată în lume, unde criticile, acuzele aduse de unii împotriva noastră ne pot tulbura. Remediul la acestea este simplu: „Tratează jignirile venite de la alţii cu calm, ca şi cum insultele lor nu te privesc pe tine, ci pe altcineva. Aşa poţi păstra aşezarea ta sufletească nezdruncinată“.

Un alt dar pe care îl observăm în viaţa sfântului este duhul de veselie pe care îl emana sufletul său.

„Hristos a înviat, bucuria mea!“

Aproape toţi cunoaştem salutul cu care întâmpina pe fiecare, în orice perioadă a anului: „Hristos a înviat, bucuria mea“.

Forţa şi prospeţimea pe care părintele Serafim le transmitea tuturor celor ce se îngrămădeau în chilia sa alungau orice umbră de tristeţe şi deznădejde din sufletelor pelerinilor veniţi la Sarov pentru a obţine binecuvântarea sfântului.

Întristarea, păcat la care majoritatea dintre noi se abonează aproape zilnic, secătuieşte de viaţă sufletul, dând naştere la repulsie şi neputinţă.

Scăparea de acest duh este obţinută, pe de o parte, prin smerenia inimii, care aduce mângâierea sufletească, iar pe de altă parte, prin aflarea unei ocupaţii, a unui lucru.

„Oamenii plictisiţi sunt cei a căror viaţă nu este ordonată, căci atunci când ocupaţiile tale intră într-o ordine reală, deprimarea şi plictiseala nu-şi mai au loc în inima ta. N-avem de ce să ne întristăm, fiindcă Hristos a învins totul, l-a ridicat pe Adam, a eliberat-o pe Eva şi a omorât moartea“. Unei monahii de la Diveevo - mănăstire aflată în apropierea Sarovului - sfântul îi spunea: „Veselia nu este un păcat, maică. A spune un cuvânt bun, prietenos sau plin de veselie, aşa încât toată lumea să se simtă în bună dispoziţie în prezenţa lui Dumnezeu e un lucru plăcut şi dorit de Dumnezeu“.

Sfântul a avut însă parte şi de încercări în viaţa sa. Aproape trei ani a fost grav bolnav de hidropizie, o suferinţă în urma căreia întreg trupul se umflă din cauza reţinerii apei din corp. Neobservând vreo îmbunătăţire a stării sale de sănătate, stareţul şi întreaga obşte s-au îngrijorat. Dar au fost liniştiţi de cel aflat în neputinţă în faţa lor: „M-am predat pe mine însumi adevăratului Doctor al sufletelor şi al trupurilor, Domnului nostru Iisus Hristos, şi Preacuratei Sale Maici. Dăruiţi-mi, de dragul Domnului, cunoscutul remediu (Sfânta Euharistie). Împărtăşit în chilia sa, Serafim se însănătoşi grabnic în urma apariţiei Maicii Domnului, înconjurată de Sfântul Petru şi Ioan Evanghelistul, care, arătând spre cel ce zăcea în pat a zis: „El este unul dintre ai noştri“, atingând cu sceptrul său şoldul drept al bolnavului, de unde s-a scurs toată apa afară.

Canonizarea sa, săvărşită în anul 1903, venită la 70 de ani după plecarea din această viaţă a Sfântului Serafim, a reprezentat o adevărată sărbătoare pentru poporul rus. Peste 200.000 de credincioşi au participat la procesiunea din Sarov cu mare bucurie.

▲ Lumina necreată, descoperită lui Motovilov

Cel mai însemnat eveniment din viaţa sfântului rămâne convorbirea cu negustorul Nicolai Motovilov, fiu duhovnicesc al părintelui Serafim. Preocupat de viaţa duhovnicească, boierul Motovilov l-a întrebat pe povăţuitorul său în cele spirituale care este ţelul vieţii creştine. Răspunsul Sfântului a venit imediat: „dobândirea Duhului Sfânt“. Însă negustorul dorea să afle ceva mai mult, cum recunoaştem lucrarea Duhului Sfânt în viaţa noastră. În urma rugăciunii, Motovilov are revelaţia împărtăşirii de harul Duhului Sfânt în sufletul şi trupul său.

Lumina care strălucea peste cei doi aflaţi în pădure, în miezul iernii, dulceaţa şi desfătarea care bucurau sufletele sfântului şi ucenicului său, mireasma nepământeană care se răspândise în aer au fost răspunsul la care Motovilov nu a mai avut nimic de întrebat. Se pare însă că acesta nu era totuşi pregătit duhovniceşte pentru o asemenea descoperire. Timp de treizeci de ani, va fi chinuit de diavol pentru îndoiala care îi cuprinsese sufletul.