Sfântul Vasile cel Mare, dascăl al milosteniei

Sfântul Vasile era numit „cel Mare“ chiar şi în rândul contemporanilor săi şi îşi binemerita titlul din numeroase motive. Era „cel Mare“ ca exponent al doctrinei creştine şi ca autor de omilii folositoare de suflet şi mai mare, încă, în viaţa practică, în rolul său de prelat al Bisericii şi de om al faptelor. Putem spune, pe drept cuvânt, că, dintre cei trei mari Capadocieni, Vasile era cel practic, Grigorie din Nazianz, vorbitorul şi scriitorul, iar Grigorie de Nyssa, gânditorul.

Sfântul Vasile a transpus în practică îndemnurile la milostenie din predicile sale sociale, confirmând astfel prin fapte tăria convingerilor sale creştine. Stăpânit de un umanism rar întâlnit, imediat după botezul său, tânărul Vasile îşi împarte averea la săraci. Mai târziu, pe când se afla în fruntea Bisericii capadociene, în timpul secetei din anul 367, urmată de foametea din 368, când provinciile Asiei Mici, printre care şi Cezareea, au fost bântuite de o îndelungată secetă, care a pustiit totul, nelăsând locuitorilor acestor provincii vreo speranţă în dobândirea unei recolte, Sfântul Vasile nu s-a mulţumit să ţină doar cuvântări fulminante, pline de patetism, în care să îndemne la milostenie, amintind de cei chinuiţi de foame, ci el însuşi a făcut o a doua împărţire a averii la săraci, hrănindu-i, fără a face deosebire între oameni, fie ei creştini, păgâni sau evrei.

Astăzi considerăm mult mai meritorie opera de asistenţă socială pe care a organizat-o şi a susţinut-o cu propria-i avere şi dăruire Sfântul Vasile cel Mare, episcopul Cezareei Capadociei, dacă ne gândim la condiţiile sociale ale secolului al IV-lea, mai precis la cumplita foamete ce bântuia în Asia Mică şi în provincia sa între anii 367-368.

Deşi se spune că „sângele lui Vasile era fierbinte“, iar natura sa, „oarecum imperioasă“, el a fost considerat „unul dintre cei mai generoşi şi empatici oameni“. În concepţia Sfântului Părinte, nimic nu caracterizează mai bine natura umană decât faptul de a comunica unul cu altul şi de ne iubi unul pe celălalt, căci suntem fiinţe sociale, nu solitare şi sălbatice (Regulile mari, cap. II, î. 3). Arhiepiscopul Capadociei a practicat slujirea dezinteresată a dragostei frăţeşti, ceea ce confirmă pe deplin justeţea numirii de patron al săracilor. Marele ierarh a înţeles chintesenţa învăţăturii creştine, faptul că această învăţătură este rezumată în iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de om. Sfântul Vasile cel Mare a ştiut a împleti în sufletul său, ca nimeni altul, iubirea şi mila creştină, sacrificând totul dragostei de aproapele aflat în lipsuri şi suferinţă.

Vasiliada, oraşul milosteniei

Marea dragoste a Sfântului Vasile faţă de semeni s-a concretizat, mai ales, în acel important aşezământ filantropic pe care credincioşii l-au numit Vasiliada, după numele Sfântului Vasile. Sfântul Grigorie din Nazianz ajunge să vorbească de Vasiliada ca de un întreg nou oraş (cf. Johannes Quasten, Patrology, p. 205). Acest aşezământ a fost construit la marginea Cezareei, fiind considerat un adevărat oraş al carităţii, în care el a adunat pe cei săraci, înfometaţi sau abandonaţi de toate vârstele şi din toate părţile şi le-a împărţit alimente. Aici fiecare boală îşi avea rezervată clădirea sa, mediul şi personalul respectiv de îngrijire, iar orfanii erau întreţinuţi, educaţi şi învăţaţi în şcoli de artă şi meserii înfiinţate special în acest scop. În această instituţie de binefacere s-a concretizat un întreg ansamblu de preocupări sociale şi de acţiuni pentru dreptate ale acestui mare ierarh, menite să îmbunătăţească situaţia celor lipsiţi şi oropsiţi din vremea sa, de care nu se ocupa nimeni. Aziluri pentru străini, case de binefacere pentru cei săraci, călători şi pelerini, spitale pentru cei bolnavi - între care şi o leprozerie, şcoli de reeducare a fetelor căzute, ateliere pentru tot felul de meserii, casele personalului medical, toate acestea formau această instituţie de asistenţă socială. Sfântul Vasile cel Mare se îngrijea de tot ceea ce era necesar pentru viaţa acestui aşezământ de binefacere. Însă şi mai impresionant este faptul că Sfântul Vasile nu s-a sfiit să aducă în casele de binefacere pe cei mai ignoraţi oameni ai vremii, pe leproşi, care, din cauza bolii lor, erau ocoliţi de toată lumea.

Călugării, în slujba semenilor

Această instituţie de caritate se subîmpărţea în diferite compartimente, după nevoile celor în cauză şi a celor care îi slujeau. Aici se afla biserica şi locuinţa mitropolitului. În apropiere se aflau camerele pentru guvernatorul provinciei, locuinţele clericilor, camere pentru oaspeţi, pentru străini, azilul bătrânilor şi spitalul bolnavilor. Ierarhul locuia aici pentru a fi în mijlocul suferinzilor şi al săracilor, cu scopul de a-i asculta, înţelege şi ajuta la timp. Tot aici se aflau locuinţele medicilor şi a întregului personal ajutător. Pentru a crea călugărilor posibilităţi de a fi în slujba semenilor, a anexat la mănăstirile din eparhia sa spitale, aziluri pentru bolnavi şi săraci, precum şi orfelinate care erau conduse chiar de el. Întreţinerea acestor aşezăminte de asistenţă socială Sfântul Vasile a făcut-o din averile sale şi ale Bisericii.

Se poate lesne concluziona că Sfântul Vasile nu a rămas doar simplu teoretician sau analist al milosteniei, ci şi practicantul ei prin excelenţă. Sfântul Părinte, chiar dacă a propovăduit păstoriţilor săi viaţa veşnică, nu a rămas impasibil faţă de viaţa pământească a acestora. Aşezămintele sale de asistenţă socială au rămas drept model şi pentru epocile următoare, când asistenţa socială a luat diferite forme instituţionale. „Nimeni, poate, din primele timpuri ale creştinismului - scrie un biograf al Sfântului Vasile cel Mare -, nu fondase atât de numeroase şi atât de puternice instituţii caritabile“ (cf. Paul Alard, Saint Basile, ed. 7, Paris, 1929, p. 110).

Prin tot ce a făcut, prin tot ce a gândit şi a scris, Sfântul Vasile cel Mare impune şi astăzi tuturor creştinilor una şi aceeaşi purtare, anume dragostea milostivă faţă de cei umili.

Exortaţie la milostenie

Întreaga operă literară a Sfântului Vasile este inspirată din activitatea sa practică.

În predicile sale, face nenumărate îndemnuri la săvârşirea milosteniei, chiar şi atunci când adresanţii exortaţiilor nu duc nici pe departe o viaţă opulentă, căci întotdeauna este cineva mai sărac decât ei: „Dacă toată subzistenţa ta se reduce la o singură pâine şi un sărac vine la uşa ta să-ţi ceară de mâncare, scoate din cămara ta acea unică pâine şi, ridicând mâinile spre cer, adresează lui Dumnezeu acest cuvânt pe cât de mişcător, pe atât de nobil: «N-am decât o pâine, Doamne, primejdia îmi stă în faţă; dar eu dau, din puţinul pe care-l am, fratelui înfometat; ajută Tu Însuţi pe robul Tău care este în pericol. Eu cunosc bunătatea Ta, mă încred în puterea Ta. Tu nu amâni multă vreme harurile Tale, ci împarţi când vrei darurile». Dacă tu vorbeşti şi lucrezi astfel, pâinea pe care o dai în strâmtorare va produce roade multiple: ea va fi germenul unui seceriş bogat, gajul hranei tale, garantul îndurărilor divine“ (Omilia la secetă).

În viziunea Sfântului Părinte, omul este o fiinţă sociabilă şi socială. Sfântul Vasile îndeamnă pe păstoriţii săi a nu opri circuitul iubirii dumnezeieşti, a nu-şi însuşi doar pentru ei înşişi bunurile hărăzite de Dumnezeu, ducându-i cu mintea la animalele care se folosesc în comun de cele ce răsar în chip firesc din pământ: „Turme de oi pasc pe unul şi acelaşi munte; nenumăraţi cai îşi culeg hrana pe una şi aceeaşi câmpie; şi toate celelalte animale lasă unele altora hrana de care au nevoie. Dar noi oamenii ne însuşim bunurile comune tuturora şi ne facem singurii stăpâni pe cele ce sunt ale celor mulţi“ (Omilii şi cuvântări, omil. a VIII-a, VIII). Într-o altă omilie, Sfântul Vasile le aminteşte păstoriţilor de secolele primare ale creştinismului, când toţi aveau toate în comun (Fapte, 2, 44): „Să imităm prima adunare a creştinilor! Aceia aveau toate în comun: viaţa, sufletul, înţelegerea; masa le era comună, frăţia nezdruncinată, dragostea nefăţarnică; multele trupuri făceau un singur trup; feluritele suflete erau unite într-o singură înţelegere“ (Ibidem).

În concepţia Sfântului, nimeni nu trebuie să uite sau să amâne aceste fapte ale milei creştine, ci fiecare să facă din durerea semenului său durerea sa: „Dacă vei zice: voi da săracilor atunci când voi umplea al doilea rând de jitniţe, lungă viaţă ţi-ai hotărât. Ia seama să nu te surprindă înainte de termen grăbita ziuă din urmă. Căci şi făgăduinţa ta este dovadă nu de bunătate, ci de răutate. Făgăduieşti anume nu ca să dai mai târziu, ci ca să te fereşti de a da acum. Fiindcă acum ce te împiedică să dai altora? Nu este de faţă săracul? Nu sunt pline jitniţele? Nu este răsplata gata? Nu este porunca lămurită? Cel flămând se topeşte, cel gol îngheaţă, datornicul este sugrumat, iar tu amâni pe mâine milostenia. Ascultă pe Solomon: «Nu zice: du-te şi vino şi-ţi voi da mâine, căci nu ştii ce va aduce ziua de mâine» (Proverbe 27, 1)“ (Omilie contra lăcomiei).

Cine miluieşte acum, va fi miluit în viaţa viitoare

Sfântul Vasile consideră că este imperios necesar să nu se uite mai ales de bucuria ce o vor trăi cei milostivi la judecata din urmă: „Dumnezeu te va primi, îngerii te vor aplauda, toţi oamenii, câţi sunt de la începutul lumii, te vor ferici; slava veşnică, cununa dreptăţii, împărăţia cerurilor vor fi răsplăţile bunei administrări a acestor bogăţii stricăcioase“ (Omilii şi cuvântări, Omilia a VI-a, III).

Dând celor săraci, bunii creştini devin bogaţi în ceruri, rămânând în comuniune de iubire cu cei săraci de aici, vor avea parte de comuniunea lui Dumnezeu şi a sfinţilor Săi în viaţa viitoare, miluind acum, vor fi miluiţi atunci, ascultând acum glasurile săracilor, vor fi ascultaţi şi lăudaţi la Judecată, oferind hrană celor sărmani, se vor veseli de bunătăţile cele nestricăcioase ale împărăţiei veşnice, adăpând pe cei însetaţi, vor primi Apa cea vie, îmbrăcând pe cel gol, vor dobândi veşmântul nemuririi, găzduind pe cei străini, vor primi găzduire în împărăţia lui Dumnezeu, vizitând acum pe cei întemniţaţi, vor scăpa atunci de temnicerii cei groaznici ai iadului, cercetând pe bolnavi şi suferinzi, se vor izbăvi de suferinţele inimaginabile şi nesfârşite, scornite de diavolii nemiloşi şi de lipsa comuniunii cu Dumnezeu şi aleşii Săi.

Scrierile Sfântului Vasile cel Mare, precum se vede, rămân în actualitate şi astăzi. Aceste scrieri sunt de un real folos şi creştinilor din zilele noastre, căci ele mărturisesc despre felul cum au fost soluţionate atunci problemele sociale de marele arhipăstor şi constituie, astfel, o sursă de inspiraţie pentru aflarea celor mai potrivite metode şi soluţii în rezolvarea problemelor privind latura practică a vieţii Bisericii. Prin scrierile sale, Sfântul Vasile pune în mişcare viaţa sufletească a credincioşilor din toate timpurile şi îi determină la fapte concrete, folositoare semenilor şi mântuirii proprii.

▲ Cine merită şi cine nu merită milostenie?

În general, Sfinţii Părinţi recomandă discernământul atunci când fac referire la persoanele cărora trebuie să li se acorde milostenie, deoarece nu toţi cei care cer milostenie o fac pentru nevoia supravieţuirii, iar a milui pe cineva care şi-ar putea câştiga prin muncă existenţa poate deveni o sursă de încurajare a cerşetoriei şi, în final, a păcatului capital al lenei.

În secolul al IV-lea, Sfântul Vasile cel Mare îndemna pe creştini la mai multă prudenţă şi discernământ în ceea ce priveşte destinaţia milosteniei lor. Amintind de cei care fac din infirmităţile trupului lor un prilej de neguţătorie, menţionează că acordarea de ajutoare acestora poate ajunge prilej de răutate şi, în astfel de cazuri, îndeamnă pe creştini la a oferi acestora o sumă mică pentru a scăpa de circul pe care-l fac unii dintre aceştia când cer milostenie: „Negreşit nu-i folositoare dărnicia celor care alcătuiesc cântece plângăreţe, ca să moaie inimile femeilor, nici celor care fac din infirmităţile trupului lor şi din răni prilej de neguţătorie. Acordarea de ajutoare acestora ajunge prilej de răutate. Lătratul unora ca aceştia trebuie potolit cu câţiva bani; trebuie, însă, să arătăm milă şi iubire de fraţi faţă de cei care sunt învăţaţi să sufere necazul cu răbdare. Despre aceştia ni se va spune: «Am flămânzit şi Mi-aţi dat să mănânc» (Matei, 25, 35) şi celelalte“ (Omilii la Psalmi, omil. I la Psalmul XIV, VI). În epistola 150, Sfântul Vasile i se adresează lui Amfilohie, în care printre altele îi dă următorul sfat: „… trebuie să ai experienţă ca să faci deosebire între cel aflat cu adevărat în nevoi şi cel ce cerşeşte din lăcomie. Cine dă unui nenorocit dă lui Dumnezeu, dar cine dă unui vagabond acela aruncă banii la câini, pe care neruşinarea îl poate face respingător, dar pe care lipsa nu-l face vrednic de milă“ (Epistole, epist. 150, III). Sfântul Vasile, după cum ştim, lansează mişcătoare îndemnuri în a-i ajuta pe cei nevoiaşi, însă doreşte să fie ajutaţi aceia care au reală nevoie de vreun sprijin oarecare: „Dumnezeu vrea ca tu, în simplitatea inimii tale, să fii darnic cu cel ce-ţi cere, dar, totuşi, cu raţiunea, să deosebeşti nevoia fiecăruia din cei care îţi cer“ (Omilii la Psalmi, omil. I la Psalmul 14, VI). Într-adevăr, oferind bani sau bunuri celor ce cerşesc din lăcomie, neavând neapărată nevoie, sau celor ce şi-au făcut din infirmităţile trupului prilej de neguţătorie şi, deşi apţi de muncă, preferă să cerşească, aceasta poate constitui un prilej de răutate, căci folosesc milostenia primită în întreţinerea unor păcate sau patimi, luând în derâdere, pe ascuns, pe cei ce le-o oferă. Dându-le acestora, îi obişnuim cu bănuţi nemunciţi şi le răpim bucuria muncii, bucuria simţită ca urmare a săvârşirii unui lucru folositor atât lor cât şi comunităţii din care fac parte.

Trebuie avut în vedere ca aceste judecăţi asupra persoanelor şi această „deosebire a nevoii fiecăruia din cei care îţi cer“ să nu fie înţeleasă de unii ca un îndemn la refuz de a mai săvârşi acte de binefacere nimănui, din pricină că printre cei cu adevărat nevoiaşi există şi cerşetori mincinoşi care vor doar să profite de generozitatea bunilor creştini. Nu trebuie să devenim bănuitori faţă de toţi cei nevoiaşi, însă dacă suntem asiguraţi că unii sunt cerşetori mincinoşi, dedublaţi şi prefăcuţi să nu le oferim darul nostru, sau să le potolim lătratul doar cu un bănuţ. Cu toate acestea însă, cu o rugăciune către Dumnezeu pentru ei sau cu un sfat bun oferit cu francheţe şi cu dragă inimă, putem să-i ajutăm.