Sfântul Vasile cel Mare - Dascăl al vieţii monahale

Capadocia, provincie a Asiei Mici, odinioară parte din Imperiul Bizantin, astăzi inclusă în statul modern Turcia, a dat Bisericii oameni remarcabili prin formaţia lor duhovnicească şi intelectuală. Specialiştii patrologi au identificat în calendarul bisericesc peste 50 de sfinţi originari din această provincie, între care Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa sunt nume consacrate în istoria Bisericii prin opera lor teologică, pastorală şi apologetic-misionară lăsată posterităţii. Anul acesta se împlinesc 1.630 de ani de la moartea Sfântului Vasile cel Mare şi 1.680 de ani de la naşterea Sfântului Grigorie de Nazianz, doi dintre „premianţii“ Antichităţii creştine. Amândoi rămân repere pentru modul în care au înţeles să trăiască credinţa creştină.

În Capadocia, primele forme de monahism au apărut sub influenţa monahismului clasic sirian, în cadrul căruia la începutul secolului al patrulea a apărut erezia mesaliană. Sfinţii Grigorie de Nazianz şi Vasile cel Mare nu sunt întemeietorii monahismului capadocian, ci reformatorii acestuia, dar reforma acestora, mai ales cea realizată de Vasile cel Mare, a dat un tip de monahism valabil până azi. Iar monahismul de azi va avea mult de câştigat dacă va redescoperi forţa pe care o reprezintă Rânduelile monahale vasiliene.

Vasile cel Mare, ucenicul lui Eustatie de Sebasta

În Armenia, Pont şi Paflagonia, cel căruia i se datorează organizarea primelor mănăstiri este Eustatie, ajuns în anul 356 mitropolit de Sebasta. Acesta a organizat o adevărată congregaţie. Eustatie a fost fiul episcopului Eulalios al Sebastei Armeniei. După o perioadă trăită în Egipt, va întemeia o serie de comunităţi monahale cu un program foarte riguros. În urma predicilor lui Eustatie, ajuns între timp mitropolit, unii membrii ai familiei Sfântului Vasile, Navcratios şi Macrina, au îmbrăţişat monahismul prin anii 350. Vasile, întors de la studii de la Atena, a fost atras atât de persoana lui Eustatie, pe care îl considera filosof, cât şi de forma de monahism pe care acesta o promovase. Se pare că nu a fost foarte convins de rigorismul promovat de Eustatie. Va merge în Palestina şi Egipt luând cunoştinţă cu siguranţă de tipul de monahism din acele zone. Nu ştim în ce comunităţi a ajuns, dar nu s-a arătat prea încântat nici de tipul de monahism constatat în acele spaţii. A fost mai degrabă atras de teologia elaborată acolo.

Sfântul Vasile se stabileşte la Anesi (o proprietate a familiei) şi în mănăstirea fondată acolo va gândi elaborarea unor rânduieli monahale, formulate nu numai disciplinar, ci şi teologic. Sfântul Vasile a căutat să motiveze teologic vocaţia monahală. În jurul anului 350 în Egipt existau rânduieli monahale foarte succinte. Chiar Rânduiala Sfântului Pahomie, completată ulterior de Horsiesius şi Teodor cel Tânăr, era succintă, fiind mai degrabă un regulament, decât o elaborare teologică.

Încă din anul 360, imediat după intrarea sa în monahism, Sfântul Vasile va schiţa esenţialul din ceea ce dorea el să fie viaţa monahală. Prin urmare, monahismul trebuie să fie o părăsire a lumii, însoţită însă şi de părăsirea propriului egoism, care va asigura îndepărtarea de patimile încuibărite în sinele fiecăruia care pot aduce în conştiinţa monahului tot felul de răutăţi, între care, dorul după lume care-l va face să trăiască în mănăstire, ca şi cum ar fi în cetate. Retragerea din lume trebuie să ducă la liniştirea conştiinţei (adică motivarea serioasă a acestui tip de viaţă creştină), care va fi posibilă numai urmând lui Hristos. Aceasta presupune câteva forme esenţiale de comportament, concretizate prin: pacea şi concentrarea minţii asupra a ceea ce este esenţial, citirea Sfintelor Scripturi, rugăciunea, cumpătarea, smerenia. Acestea trebuie să se vadă până şi în modul de a te hrăni şi a te îmbrăca. Sunt coordonatele esenţiale ale sistemului monahal promovat de Sfântul Vasile cel Mare, reluate ulterior şi aprofundate în celelalte opere ale sale care vor constitui corpusul vasilian de Rânduieli monahale.

Spre deosebire de sistemul monahal impus de Eustatie, Sfântul Vasile va arăta o înţelegere mult mai echilibrată, mult mai nuanţată cu privire la viaţa monahală. Se va dovedi un neobosit misionar spre a atrage cât mai mulţi la sistemul monahal pe care-l propunea. Şi a reuşit. A creat şi el o adevărată congregaţie de mănăstiri de bărbaţi şi de femei, nu numai retrase de lume, ci în oraşe şi târguri. La Anesi a venit şi Sfântul Grigorie de Nazianz, proaspăt întors de la studii. Se reîntâlneau cei doi prieteni, atât unul, cât şi celălalt având cunoştinţe despre viaţa monahală din Siria, Palestina şi Egipt. Sfântul Vasile vizitase comunităţile monahale, Sfântul Grigore, deşi trăise în Palestina (Cezareea Maritima) şi în Egipt (Alexandria), nu a vorbit despre eventualele luări de contact cu asceţii palestinieni sau egipteni. Avea însă în sine vocaţia monahală.

Visul Sfântului Grigorie de Nazianz

El însuşi povesteşte că, pe când era copil, a visat că deasupra capului său s-au plecat într-o noapte două fecioare frumoase, una era Castitatea, iar cealaltă Cumpătarea, care i-au spus: ,,Fiule, vino cu noi, iar noi te vom înălţa până la lumina nemuritoarei Treimi“. Trezindu-se, dimineaţa, tânărul Grigore a hotărât să păstreze toată viaţa castitatea. A luat însă hotărârea de a îmbrăţişa viaţa monahală după experienţa avută atunci când a încercat să meargă pentru studii de la Alexandria la Atena: corabia în care se găsea a fost prinsă de furtună şi timp de douăzeci de zile a plutit în derivă, agitată de valuri şi dusă departe de ţinta propusă. A trăit momente groaznice: în final, corabia a ajuns în Rodos. După acest nefericit episod din viaţa sa, a hotărât să-şi consacre viaţa lui Dumnezeu. Va merge la Atena unde-l va întâlni pe Sfântul Vasile cu care va lega prietenia care a devenit celebră în istoria Bisericii.

Vasile şi Grigorie iniţiază prima Filocalie

Sfântul Grigore a trăit ca un monah şi după ce a ajuns episcop. Fără să fi dat rânduieli monahale, punctele sale de vedere privind viaţa ascetică pot fi regăsite mai ales în lirica sa. Cei doi tineri monahi veneau la Anesi cu convingerea că monahismul nu are nevoie numai de rânduieli, ci mai ales de fundamentarea teologică a unor reguli şi a idealului ascetic. Trebuia ca monahii să cunoască teologie în sensul în care făceau teologie didascalii Bisericii (care nu erau totdeauna monahi, ci profesionişti) în marile şcoli teologice, cum erau cele din Alexandria, Cezareea Palestinei, Antiohia, Edessa, la aceasta adăugând specificul monahal. Aşa se face că ei au iniţiat prima colecţie de texte ascetice din istoria monahismului sub numele de Filocalia, pentru început cu texte selectate din opera lui Origen.

Sfântul Vasile a înfiinţat mănăstiri nu numai în zone retrase, ci şi în oraşe. În această acţiune, prietenul său, Sfântul Grigore, avea să-i fie un colaborator real. În Cezareea, spre exemplu, după ce a ajuns mitropolit în anul 370, Sfântul Vasile va întemeia o mănăstire pentru bărbaţi şi alta pentru fecioare, pe aceasta din urmă punând-o sub conducerea a două dintre nepoatele sale. În aşezămintele de caritate, care urmau să-i poartă numele (Vasiliada), activau monahi.

Rânduielile monahale ale Sfântului Vasile au caracter teologic-moral

Pentru mănăstirile nou înfiinţate, Sfântul Vasile va prescrie rânduieli. Ele vor umple realmente un gol, atât de ordin duhovnicesc, cât şi de ordin teologic. Fundamentul rânduielilor duhovniceşti avea totdeauna un caracter teologic, nu numai disciplinar sau practic. Puternica personalitate a arhiepiscopului Cezareii a ştiut să dea acestui sistem monahal înnoit un avânt atât de puternic, încât, în câţiva ani în spaţiul care se întinde de la Bosfor la Antiohia şi de la izvoarele Tigrului şi Eufratului până la marea Egee, întregul monahism va depinde de autoritatea, dacă nu administrativă, cel puţin moral-duhovnicească a marelui Capadocian. Rânduielile monahale ale Sfântului Vasile privesc foarte complex viaţa monahală. Ele pot fi concentrate sub trei aspecte esenţiale, şi anume:

- simţul măsurii: acesta permite ca ele să fie acceptate de numeroase persoane care nu pot adopta austeritatea egipteană sau aşa-zisul eroism ascetic sirian;

- caracterul lor teologic, care le face să fie eminamente creştine;

- abundenţa prescripţiilor, care prevăd organizarea practică în detaliu, însoţită de acordarea unei largi iniţiative stareţului, care poate, în interiorul unei mănăstiri, să reglementeze el însuşi modul în care Rânduielile pot fi aplicate, orarul liturgic, şi tipul de hrană pentru întreaga comunitate, sau pentru cei cu afecţiuni sau ascultări speciale.

Trebuie remarcat că ucenicii Sfântului Vasile cel Mare, cu începere din secolul al IV-lea, s-au răspândit în tot Orientul, fie prin înfiinţarea de comunităţi de tip vasilian, fie prin adoptarea în comunităţile existente deja a sistemului monahal vasilian.

De reţinut este faptul că în gândirea arhiepiscopului Cezareii Capadociei toate Rânduielile monahale sunt Rânduieli morale, nu disciplinare sau administrative. Pentru a le formula, Sfântul Vasile a utilizat cultura sa filosofică, dar, mai ales, Sfânta Scriptură.

Vieţuirea în obştile monahale comportă mai puţine riscuri duhovniceşti

Sfântul Vasile nu recomandă viaţa eremitică, dat fiind faptul că cel izolat de semeni poate fi cuprins de riscul să se creadă desăvârşit, atunci când defectele sale nu sunt vădite şi corectate prin viaţa de obşte. Viaţa de obşte aduce un plus de valoare lucrării fiecărui monah, căci, spre deosebire de viaţa individuală, ea poate să împlinească deodată mai multe porunci.

Primirea în mănăstire se va face în urma unei atente şi complexe examinări. Atât pe vremea Sfântului Vasile, cât şi mai târziu, mănăstirile dispuneau de şcoli. Sfântul Vasile atrage atenţia cu privire la copiii crescuţi cu grijă în mănăstire: aceştia nu vor putea fi acceptaţi în obştea monahală decât la vârsta când vor putea să ia ei înşişi această hotărâre în mod responsabil (mai ales în ceea ce priveşte votul castităţii). Cei care nu pot să-şi asume acest vot trebuie lăsaţi liberi.

Sfântul Vasile recomandă cumpătarea în toate. Cumpătarea se exprimă prin măsură şi simplitate: putem lua din toate ceea ce ne este de folos. Stareţul, spre exemplu, poate restabili măsura şi cumpătarea în cazul unei dorinţe mai mari de asceză, potolind râvna, care fără cumpătare, poate duce la rău.

Stareţul are negreşit un rol foarte important în comunitate, dar el se va găsi sub controlul consiliului celor înaintaţi în vârstă.

„Să te uneşti cu Dumnezeu în tot ceea ce ţine de viaţa ta“

Atât Rânduielile Mari, cât şi cele Mici vor reglementa munca, rugăciunea şi toate tipurile de ascultări (adică osteneli monahale). Spre deosebire de mesalieni, Sfântul Vasile consideră munca absolut necesară, ba, mai mult, rugăciunea poate fi asociată cu munca, în cazuri când nu se poate altfel.

Timpii de rugăciune comună sunt: la răsăritul soarelui, ceasurile III, VI şi IX, rugăciunea de seară, pavecerniţa şi miezonoptica. Aceştia nu exclud rugăciunea individuală, dat fiind faptul că monahul este un om al rugăciunii. În acest sens, Sfântul Vasile va spune: ,,Roagă-te continuu! Nu este nevoie să faci rugăciunea neîncetat cu voce tare, ci important este să te uneşti cu Dumnezeu în tot ceea ce ţine de viaţa ta. Şi atunci viaţa ta întreagă va fi o rugăciune continuă şi neîncetată“. Arhiepiscopul Cezareii arată că rugăciunea, ca de altfel orice practică ascetică, nu-şi are finalitatea în ea însăşi, ci în realizarea unirii cu Dumnezeu şi perceperea acestei uniri. De ce? Pentru că perceperea acestei uniri dă garanţia participării efective la împărăţia lui Dumnezeu, finalitatea vieţii creştine şi mai ales a monahului. Dacă unii creştini au ales calea ascezei monahale pentru a ajunge la împărăţia lui Dumnezeu, au făcut-o pentru că au perceput că lor le este mai adecvată această cale în vederea accederii la împărăţia lui Dumnezeu, nu pentru că ar fi a priori mai sigură (ea comportă multe greutăţi) şi nici că ar fi mai privilegiată. Tocmai pentru că prezintă multe riscuri, ea a avut nevoie de multe Rânduieli, dintre care ale Sfântului Vasile sunt numai o parte.

▲ Vasile şi Grigorie, dascăli ai Bisericii Universale

Prin ceea ce au reprezentat în Biserică, Sfinţii Capadocieni, proveniţi dintre monahi au avut o contribuţie substanţială la dezvoltarea spiritualităţii cu specific monahal. Sfântul Vasile considera mănăstirea cu viaţă de obşte drept mediul cel mai adecvat pentru creşterea în virtute. Sfântul Grigore era mai înclinat spre viaţa contemplativă de eremit. Nici unul nu absolutizează însă vreuna din formele de viaţă monahală. Important este să optezi pentru una din ele: cea pe care o percepi că îţi este potrivită pentru împlinirea exigenţelor care, de altfel, revin tuturor creştinilor. Toţi creştinii au acces la sfinţenie, monahii sunt însă mai aproape de ea.

Sfinţii Capadocieni, fie că au dat sau nu Rânduieli monahale, rămân dascăli ai monahismului creştin pentru că au fost înainte de toate creştini autentici. Şi au fost creştini autentici pentru că au cunoscut vocaţia creştinului şi au luat-o în serios. Au ţinut la această vocaţie înfruntând erezia şi uşurătatea mondenităţii, asumându-şi toate riscurile. Monahismul, în gândirea lor şi în practica Bisericii, presupune în mod esenţial ortodoxie şi ortopraxie. Monahul trebuie să apere ortodoxia, cu conştiinţa că nu este paznicul acesteia, ci trăitorul ei în Biserică. Trebuie să fie un om realist, conştient de contextul în care trăieşte valorile eterne ale Bisericii, disciplinându-şi modul de viaţă prin credinţa dreaptă şi verificându-şi dreapta credinţă în modul în care face dragostea de Dumnezeu lucrătoare faţă de semeni.

▲ Portretul monahului

Pe Sfântul Vasile l-a interesat ca monahul să fie înainte de toate un bun creştin. În acest sens, monahul va trebui să aibă credinţă dreaptă, să împlinească poruncile, să primescă Sfintele Taine şi să ducă o viaţă conformă logicii Botezului şi Euharistiei. Credinţa este acceptarea fără ezitare a celor auzite din Scriptură, cu deplină convingere în ceea ce priveşte adevărul celor propovduite prin harul lui Dumnezeu. Cel care va falsifica ceva din cele scrise sau va adăuga la acestea ceva din cele nescrise va cădea în mod evident din credinţă. Credinţa nu este însă ideologie şi nici nu trebuie să ducă la ideologie, ci la un mod de viaţă, determinat de încrederea fermă în adevărul cuvintelor inspirate. Ea va fi lucrătoare prin iubire. Nu este vorba de orice mod de activare a credinţei, ci de cel coordonat de împlinirea poruncilor divine. Acestea privesc pe Dumnezeu şi pe aproapele.

Cum s-au născut rânduielile monahale

Prin urmare, se întreabă Sfântul Vasile: „Ce caracterizează iubirea pentru Dumnezeu? Să împlineşti poruncile cu gândul de a-i aduce slavă lui Dumnezeu. Ce caracterizează iubirea faţă de aproapele? Să nu cauţi interesul tău, ci pe al aceluia pe care îl iubeşti, atât în ceea ce priveşte sufletul, cât şi trupul său. Ce este specific creştinului? Să se nască de sus prin botezul în apă şi în Duh... Să se purifice prin sângele lui Hristos de orice întinăciune a trupului şi a sufletului..., apoi să mănânce trupul lui Hristos şi să bea sângele Său.“ Pentru Sfântul Vasile rânduiala fundamentală pe care trebuie să o ţină monahul este cuprinsă în Noul Testament. De altfel, cele două Rânduieli, mici şi mari, sunt de fapt răspunsuri pe care el le-a dat unor întrebări sau unor stări de fapt pe care le-a întâlnit cu ocazia vizitelor sale misionar-pastorale. Ulterior ele au fost socotite Rânduieli cu caracter normativ.

Pe baza acestor Rânduieli, putem enumera câteva condiţii concrete, necesare oricui doreşte împlinirea vieţii pe cale ascetică numită monahism, ştiut că Sfântul Vasile nu respinge cealaltă cale a desăvârşirii creştine, familia, şi ea cu tipul ei de asceză.

Mai întâi el atrage atenţia că monahul este un fel de ostaş a cărui înrolare presupune renunţarea la tot ceea ce l-ar împiedeca să-şi exercite responsabilităţile monahale, iar pe de altă parte, presupune înarmarea cu tot ceea ce îi va facilita perspectiva biruinţei vrăjmaşului, în spatele tuturor formelor de pregătire pentru biruinţă, aflându-se încrederea în marele Împărat, aşa cum soldatul obişnuit are încredere în cel care l-a luat în soldă.

„Spectacolul răului poate să ne convingă să ne mulţumim cu o sfinţenie relativă“

Credinţa dreaptă şi împlinirea poruncilor sunt formele de manifestare ale fidelităţii faţă de marele Împărat. Pentru împlinirea poruncilor este nevoie de concentrare asupra obiectivului final, care sunt bogăţiile promise în împărăţia lui Dumnezeu. În acest sens, se impune: separarea de lume, nu însă în singurătatea eremitică, ci vieţuirea în chinovie (un alt tip de societate). Vedem cum, în gândirea Sfântului Vasile, ideea grecească după care omul este fiinţă sociabilă se întâlneşte cu porunca iubirii aproapelui din Noul Testament. Nu poţi exercita deplin această poruncă fundamentală ducând o viaţă pusnicească. Părăsirea cetăţii are drept obiectiv, după Sfântul Vasile, distanţarea de cei care nu se tem de Dumnezeu (şi care ne pot distrage atenţia), dar şi pentru a scăpa de vechile noastre obiceiuri şi pentru a putea să ne rugăm continuu. „Căci spectacolul răului poate, fie să ne atragă la el, fie să ne convingă să ne mulţumim cu o sfinţenie relativă“.