Sfântul Willibrord s-a născut în 658 în Nortumbria. De mic copil a fost încredinţat călugărului Wilfrid, abatele Mănăstirii Ripon, pentru a primi o educaţie aleasă. Ajuns călugăr şi episcop, Sfântul Willibrord a predicat Evanghelia celor din arealul numit azi Benelux.
În 678, Wilfrid a trecut la Mănăstirea Rathmelsigi (Fons Mellis), astăzi Mănăstirea Mellifont din Irlanda, luându-l cu el pe ucenicul său Willibrord. După circa 10-12 ani petrecuţi aici ca ucenic al eruditului călugăr şi stareţ Egbert (†729), la vârsta de 30 de ani, Willibrord a fost hirotonit preot. În 690, la îndemnul stareţului Egbert, însoţit de 11 ucenici şi prieteni, între care Suitbert şi cei doi Ewald, Willibrord a plecat să predice Evanghelia în ţinutul frizilor. Stareţul Egbert mai trimisese înainte de Willibrord o misiune la frizi, condusă de călugărul Withberht, dar aceasta a rămas fără rezultat din cauza opoziţiei regelui frizilor, Radbod (678-719) (Knut Schäferdiek, art. "Willibord", în:
Theologische Realenzyklopädie, vol. 36 (2004), p. 107). Ceva mai târziu, o parte din teritoriul frizilor (partea de sud) a fost cucerită de către Pipin cel Mijlociu, iar acesta i-a încredinţat teritoriul spre misiune lui Willibrord. Majordomul Pipin cel Mijlociu (†712) sau de Herstal, din dinastia Arnulfingilor, era atunci adevăratul deţinător al puterii în Regatul franc. Una dintre cele mai importante realizări ale sale pe plan militar a fost cucerirea ţinutului frizilor între 690 şi 695, ceea ce a creat premisa încreştinării teritoriului de către Willibrord şi ucenicii săi.
Hirotonia întru episcop
În mod diferit faţă de misionarii irlandezi, Willibrord a acţionat sistematic în lucrarea sa misionară. El s-a deplasat, se pare, îndrumat de Pipin, mai întâi la Roma pentru a primi binecuvântarea şi acceptul papei pentru această misiune. Papa Sergiu I (687-701) i-a dat binecuvântarea în anul 692. După trei ani de misiune, Willibrord s-a dus din nou la Roma, pentru a-i vesti papei succesul misiunii sale. Acesta l-a hirotonit episcop în Biserica "Sfânta Cecilia" din Trastevere la data de 21 noiembrie 695, dându-i şi numele de Clement. Tot atunci papa l-a ridicat la treapta de arhiepiscop al frizilor (art. "Willibrord von Echternach", în: Joachim Schäfer,
Das Ökumenische Heiligenlexikon, ediţia online). Astfel, era numit pentru prima dată de către Roma un arhiepiscop în vestul Europei, în afară de Insulele britanice, până atunci pe continent fiind întâlnită doar titulatura de mitropolit (Arnold Angenendt, art. "Willibrord", în: LthK 10 (2011), pp. 1212-1213).
Willibrord a fost primul care a intermediat şi stabilit legături între Scaunul papal şi casa regală a merovingienilor şi carolingienilor. Cu el a început sprijinul acestora pentru misiunea călugărilor anglo-saxoni, sprijin de care va profita din plin ceva mai târziu şi Sfântul Bonifatie.
La scurt timp după începutul misiunii în teritoriul frizilor, mai multe familii nobiliare, între care şi predecesorii lui Liuger de Münster, s-au convertit la creştinism. Cu susţinerea lor, Willibrord şi-a ridicat o comunitate în Trajectum - oraşul Utrecht de astăzi. Majordomul Pipin cel Mijlociu l-a sprijinit să ridice şi o biserică, din resturile unei construcţii romane, lăcaş ce a devenit scaunul său episcopal. În anul 698, stareţa Irmina de Öhren (oraşul Trier) i-a donat partea moştenirii sale de la Villa Echternach, pe care se găsea o mică mănăstire. În 706 Pipin cel Mijlociu şi soţia sa, Plektrud, i-au cedat şi ei restul de moştenire de la Echternach. Acolo Willibrord va ridica o mănăstire şi mai mare, devenind şi primul abate al acesteia. Această mănăstire va adăposti după moartea sa şi rămăşiţele sale pământeşti şi va deveni una foarte renumită datorită scriptoriumului său. Muzeul mănăstirii din Echternach deţine astăzi mai multe facsimile din Evul Mediu, între care se numără şi câteva pagini din renumitul
Codex Aureus Epternacensis, cunoscut şi sub numele de
Codex Aureus Escorialensis. În scurt timp şi comunitatea misionară de la Trajectum (Utrecht) se va dezvolta într-un adevărat centru al culturii creştine. În calitatea sa de arhiepiscop şi trimis al papei, Willibrord a călătorit şi la Würzburg şi Arnstadt pentru a predica Evanghelia lui Hristos.
Timp de 40 de ani Willibrord a activat în teritoriul frizilor, această misiune fiind întreruptă doar cinci ani, între 714 şi 719. Întreruperea s-a datorat noului rege al frizilor, Radbod, care, dorind să înlocuiască credinţa creştină printr-o revenire la păgânism, a interzis misiunea creştină. În aceşti cinci ani se pare că Willibrord a întreprins primele încercări de a propovădui Evanghelia în teritoriul danez, rămase însă fără rezultat. Din anul 719 Willibrord a fost susţinut din nou de către regele Carol Martell (714-741), care a reluat politica francă de recucerire a teritoriului frizilor. Cel care va deveni mai târziu apostolul Germaniei, Sfântul Bonifatie, l-a însoţit în misiune pe Willibrord între anii 719 şi 722.
Cu puţin timp înainte de moartea sa, se pare că Willibrord a numit şi un horepiscop pentru episcopia de Utrecht pe care o conducea. Pe lângă lucrarea misionară admirabilă desfăşurată, Willibrord a avut o contribuţie semnificativă în stabilirea relaţiei papalităţii cu regii merovingieni, continuată şi intensificată de urmaşii săi sub carolingieni. Tradiţia spune că el a solicitat mereu de la colaboratorii săi să aibă o pregătire temeinică şi să posede arta de a copia texte. Un manuscris de-al său se păstrează pe Evangheliarul adăpostit până în anul 1802 la mănăstirea din Echternach, ajuns apoi la Paris în timpul mişcării de secularizare.
La 7 noiembrie 739, Willibrord şi-a dat obştescul sfârşit, fiind îngropat la Mănăstirea Echternach. Imediat după moartea sa a fost cinstit ca sfânt, mai ales în teritoriul pe care l-a încreştinat. Veneraţia lui s-a răspândit în întreg Apusul şi datorită apariţiei celor două biografii închinate sfântului: una scrisă de Alcuin (†804), important sfătuitor al regelui Carol cel Mare, iar alta, redactată trei sute de ani mai târziu, de către Thiofrid (†1110). Încă din anul 1497 este consemnată o "procesiune dansantă" (Springprozession) din Săptămâna Rusaliilor, în cinstea lui Willibrord. Procesiunea, la care participă anual în jur de 10.000 de persoane, este considerată astăzi un bun nematerial al patrimoniului UNESCO.
După apariţia Bisericii vechilor catolici, prin neacceptarea Conciliului I Vatican (1870-1871) şi unirea acestor biserici din Olanda, Germania, Elveţia şi Austria în Uniunea de la Utrecht (
Utrechter Union), Sfântul Willibrord a fost ales patron al acestei biserici. Prin urmare, după cum este cunoscut, arhiepiscopul vechilor catolici din Utrecht este astăzi preşedintele Conferinţei Vechilor Catolici, activând în Utrecht, scaunul episcopal înfiinţat de Sfântul Willibrord. Din 1853, Utrecht este şi sediul unui arhiepiscop romano-catolic. Nu întâmplător, biserica vechilor catolici din oraşul german München, construită la începutul secolului 20, este închinată Sfântului Willibrord. El este sărbătorit în fiecare an de către Bisericile Catolică, Veche Catolică şi Ortodoxă la data de 7 noiembrie. Sfântul Willibrord este considerat nu numai patron al principatului de Luxemburg, ci şi apostol al Beneluxului. Pe lângă biserica mănăstirii din Echternach (Luxemburg), mai multe biserici din oraşele germane Limbach, Rindern, Battersweiler şi olandeze Deurne, Hulst, Walcheren şi Utrecht sunt închinate încreştinătorului frizilor. El este invocat în rugăciune mai ales pentru a veni în ajutorul bolnavilor de epilepsie, dar şi al celor care suferă de boli de piele.
