Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Documentar Sfârşitul tragic al mişcării eteriste

Sfârşitul tragic al mişcării eteriste

Un articol de: Ion Mitican - 10 Mar, 2008

Încheind povestirea Eteriei, pornită la Iaşi în 27 februarie 1821 şi prezentată în două episoade anterioare, astăzi vom aminti tragicul ei sfârşit, în care au pierit mii de tineri idealişti şi nenumăraţi locuitori din Moldova şi Muntenia. Plecând din Iaşi spre Bucureşti, Alexandru Ipsilanti, însoţit de vreo 7.000 de luptători, s-a întâlnit cu Tudor Vladimirescu, conducătorul a vreo 6.000 de panduri, dar nu au căzut la înţelegere, ţelurile luptei lor părând, în mare măsură, deosebite. Tudor i-ar fi zis musafirului său: „Prinţe, scopul dumneavoastră este cu totul opus scopului meu. Domnia voastră aţi ridicat armele pentru eliberarea Greciei, iar eu, pentru a elibera pe compatrioţii mei de jugul tagmei jefuitorilor. Duceţi-vă, treceţi Dunărea şi luptaţi cu turcii... Eu intenţionez să lupt cu abuzurile care sfâşie patria mea.“

Aşteptând rezultatele tratativelor ruso-turce, Alexandru Ipsilanti s-a retras la Târgovişte, iar Tudor Vladimirescu a rămas o vreme la Bucureşti. Amândoi stăpâneau câte parte din Ţara Românească pentru întreţinerea trupelor, aceea dinspre munţi revenind-i lui Ipsilanti.

Ambele răscoale stârniseră ecouri în Balcani, în Serbia, Bulgaria, şi multă simpatie în Rusia, unde intelectualii progresişti făceau apeluri pentru ajutorarea miilor de refugiaţi greci aflaţi pe teritoriul ei.

Tudor aştepta sprijin din partea marilor împărăţii cărora li se adresase, dar acestea - întrunite în Sfânta Alianţă de păzire a orânduielilor imperiilor -, având şi ele de a face cu revoluţiile din Italia şi Spania, s-au dovedit refractare. Auzind despre revoluţia lui Tudor, conducătorii marilor imperii întruniţi la Laybach (februarie 1821) au dezaprobat-o, silindu-l şi pe ţarul Rusiei, aflat la întrunire, să-i retragă lui Tudor decoraţia primită în războiul precedent şi să dezavueze Eteria. În schimb, au cerut Turciei să nu trimită trupe în Principate, dorind ca Poarta să ducă tratative cu răsculaţii.

Cu toate acestea, la 1/13 mai, prin Brăila au intrat în Moldova 8.000 de ostaşi turci, prin Silistra, 7.000 şi, prin Vidin, alţi vreo 7.500 în Muntenia. Retras de la Cotroceni spre Piteşti, la Goleşti, Tudor a căzut în bănuiala eteriştilor de înţelegere cu turcii. Nici el nu avea încredere în condamnaţii eterişti, temându-se că voiau să îi atragă pandurii ca lefegii.

Cele două armate nu colaborau

Apăruseră neînţelegeri şi între căpeteniile lui Tudor din lipsa banilor pentru plată. Tudor pedepsea fără reţinere pe acei care jefuiau, nedorind ca trupele sale să devină bande de hoţi. Executând pe un căpitan socotit complotist, a stârnit protestele susţinătorilor acestuia, care l-au acuzat de trădare şi l-au predat lui Iordache Olimpiotul şi Farmache (Goleşti, 21 mai). Dus la Târgovişte, judecat de un Divan format în Câmpulung, a fost apoi executat de Vasile Caravia, căpitanul nemilos implicat în execuţiile turcilor de la Galaţi.

Studenţii Academiei din Uliţa Mare, eroii de la Drăgăşani

Atacaţi de armatele turce, eteriştii au fost bătuţi la Nucet, o parte dintre luptători trecând în Austria, iar alţii predându-se. Apoi, la Drăgăşani, în lupta finală, în 7 iunie, trupele revoluţiei eteriste erau învinse. Rămas aproape singur în faţa numeroaselor forţe turceşti, „Batalionul Sacru“, detaşamentul de frunte al Eteriei, a luptat plin de abnegaţie până ce a fost nimicit. Era format din vreo 600 de tineri infanterişti mavrofori sau ierolohiţi (cei cu haine negre), voluntari idealişti, majoritatea tineri cu excepţionale studii la Academiile din Iaşi, Bucureşti şi la vestite şcoli din Europa.

Au fost consideraţi vinovaţi de această tragedie Vasile Caravia, care nu i-a sprijinit cu artileria, şi faimoşii arnăuţi, care nu au intervenit în ajutor. Armata Eteriei s-a descompus repede, luptătorii şi mai ales arnăuţii lefegii fugind în toate părţile, spre graniţe, cei călări prădându-i pe cei rămaşi pe jos. Acţiunea din Ţara Românească avea astfel un sfârşit dureros sau „lamentabil“ (cum avea să scrie un contemporan).

Lupta cu armia turcească fiind pierdută, comandantul suprem, generalul Alexandru Ipsilanti, şi cei doi fraţi ai săi s-au retras la Mănăstirea Cozia şi apoi au trecut în Austria, pe la Turnu Roşu. A fost învinuit şi dânsul că a stat departe de bătălie, la vreo 3 mile (A. D. Xenopol).

Decepţionat, a semnat Proclamaţia din 8 iunie, prin care considera pe colaboratorii săi fricoşi şi bicisnici. S-au despărţit spunându-le îndurerat: „Laşilor, fricoşilor, turme de norod... Aţi trădat şi pe Dumnezeu şi Patria, în momentul în care speram sau să birui sau să mor glorios împreună cu voi... Alergaţi de cumpăraţi sclavia cu viaţa voastră, cu cinstea femeilor ori a copiilor voştri.

Voi, umbre ale adevăraţilor elini din Batalionul Sacru, fiind trădaţi, aţi căzut jerfă pentru fericirea Patriei voastre, primiţi prin mine elogiile celor de neam cu voi.“

Dar nu a găsit iertare nici el, căci pe teritoriul austriac a fost închis la cetatea Muncaci, de unde a fost eliberat abia în anul 1826, după intervenţia ţarului. Retras la Viena, a murit în 1828, trăind în neajunsuri durerea unui vis înăbuşit în sânge şi a unui crez de libertate strivit de împăraţii Europei.

Lupta nimicitoare de la Sculeni

De la Drăgăşani, o parte dintre luptătorii eterişti au pornit spre Moldova, unii îndreptându-se către munţii Neamţului, iar alţii purtând o luptă grea la Galaţi cu trupele turce intrate în ţară. Despărţindu-se şi acestea, o parte condusă de paşa Iusul Bercofceali a luat-o spre Iaşi, iar alta cu Cioban Oglu, spre munţi, trecând prin foc şi sabie aşezările din cale - Focşani, Bacău, Roman, Piatra. Erau vreo 3.000 pedeştri, 4.000 călări, 6 tunuri, urmaţi şi de alţii.

Retras la Stânca Roznovanu, generalul Cantacuzino, adjunctul lui Ipsilanti, a înjghebat cu luptătorii săi o întăritură cu şanţuri pe malul drept al Prutului, aşezând acolo şi câteva tunuri.

În ziua de 15 iunie, dimineaţa, pe la ora 11, la Stânca Roznovanu a ajuns zvonul că vin turcii. Potrivit unui martor, prin Iaşi începuse jaful refugiului. Unii arnăuţi prădau bogata biserică „Sf. Sava“, alţii fugeau spre graniţa Rusiei, pe drumul Sculenilor pentru trecerea peste Prut.

Lângă podul mobil tras cu otgoane peste râu, era o învălmăşeală şi coadă imensă. În noaptea de 14 iunie, oştirea otomană ajunsese la Scânteia, avangărzile de cercetare atingând Iaşii, unde au ocupat Palatul domnesc şi mănăstirea „Sf. Trei Ierarhi“ (centrul Eteriei).

La 17 iunie, dimineaţa, turcii au venit gloată la Sculeni, au înconjurat întăritura şi a început bătălia. Erau vreo câteva mii, iar eteriştii, 400, dar aveau tunuri.

Bătălia a durat vreo opt ore. Luptătorii atacatori s-au retras şi au înaintat şi tot aşa până ce le-au sosit tunurile; atunci a început un foc puternic, care a ţinut jumătate de ceas. După aceasta au atacat şi i-au copleşit pe apărători. Câţiva, încercând salvarea, s-au aruncat în apă, ceilalţi pierind de sabie. Lupta se sfârşise, când a ajuns dinspre Roman, unde fusese trimis voievodul sârb Mladen Milovanovici, cu 700 din cei mai buni luptători.

Prutul era plin de oameni înecaţi, de cai, de arme şi de haine

Mai multe amănunte despre lupta de la Sculeni dă un document intitulat „Manuscrisul unui patriot“, aflat într-un muzeu britanic şi publicat la Atena în anul 1926. „Cei abia 400 de greci, văzând că duşmanii se apropie, au ieşit din tranşee şi i-au atacat ca nişte lei... Războinici de neînvins, tinerii între 15 şi 18 ani i-au respins pe turci cu mari pierderi; chehaia, văzând vitejia nepilduită a grecilor şi pierzând speranţa că va obţine victoria dorită, se hotărî să atace pe greci cu artileria.“

Au spart întăriturile şi au trecut la atac general. „Tinerii au luptat cu o deosebită vitejie şi lupta va rămâne în analele istoriei fiindcă peste 200 de greci au căzut victime luptând cu sabia împotriva a 8.000 de turci“.

La Prut venise de la Stânca Roznovanu şi căpitanul Apostoiachi, cu 150 de oameni. Tinerii luptători, văzând că întăritura de pe malul Prutului era slabă, l-au socotit pe generalul Cantacuzino trădător şi i-au spus părerea peste râu, el fiind refugiat pe celălalt mal. Apoi „au jurat să moară pentru patrie şi s-au sărutat între ei“.

Bătălia era urmărită de 6-7.000 de refugiaţi privitori, aflaţi vizavi, în carantinele de pe malul rusesc. Acolo, pe mal, se afla şi postelnicul poet şi profesor la Academia Domnească Iacovachi Rizos, care a stat mereu lângă sufletul lui Ipsilanti. Sub ochii săi, tinerii săi elevi şi studenţi ai Academiilor din Iaşi şi Bucureşti luptau până la ultima suflare. Căzând decapitaţi de paloşele neiertătoare, unii murmurau ca pe o rugăciune cuvintele Marseillezei greceşti, cântată de atâtea ori în clase, în grădină şi la serbările sfârşitului de an.

Mulţi dintre tinerii eterişti au murit strigând „Eleutheria“, slobozenie şi libertate, îngânaţi de clopotul din clopotniţa bisericii castelului Stânca, unde se purtau alte lupte. „Trăiască Libertatea!“ erau ultimele lor cuvinte.

La bătălie asistau neputincioşi, de pe celălalt mal, ca la un spectacol de tragedie, şi generalii ruşi Insov şi Kisseleff. Mai înainte le propuseseră tinerilor luptători să treacă în carantină, unde se găseau mii de refugiaţi, încercând şi noaptea să-i salveze cu bărcile. Atenţionaseră şi pe comandanţii turci să nu tragă cu tunurile, căci dacă vor cădea proiectilele pe teritoriul rus, ei vor fi nevoiţi să răspundă.

Ultimele clipe ale Eteriei din Moldova

În august a fost înăbuşită şi rezistenţa pandurilor lui Tudor, retraşi dincolo de Olt, revoluţionarii din ambele Principate fiind vânaţi apoi ca nişte lupi.

Cealaltă grupare a eteriştilor cu lordache Olimpiotul şi Ioan Farmache se afla în munţii Neamţului şi nu încetase lupta, cu toate că noua conducere a Patriarhiei Constantinopolului cerea insistent grecilor „apostaţi şi haini“ să se „trezească, pentru Dumnezeu“, să renunţe la răzvrătire şi să dea ascultare înaltei Porţi (Documente IV).

Ultimii eterişti s-au retras la Secu în iulie. Începând lupta cu inamicii care au înconjurat zidurile mănăstirii, „călugări, călugăriţe şi mireni cu soţiile lor, toţi în toate părţile ca cei turbaţi, alergau şi se grămădiau unii peste alţii ca să nu arză şi numai prin beciuri scăpau. Aşişderea şi caii alergau prin toate părţile nechezând şi căutând loc unde să scape de foc, căci cădeau tăciunii peste dânşii şi-i ardeau.“

După mai multe zile de rezistenţă, Iordache a murit, aruncându-se în aer cu pulberăria de la mănăstirea Secu, iar Farmache, cu vreo 20 de luptători şi trei călugăriţe, a fost luat prizonier, legat în lanţuri, dus pe jos la Iaşi şi apoi trimis la Istanbul (Documente III).

Urgia a durat până în toamna lui 1821

Cum se aşteptau moldovenii, ostaşii din trupele otomane au răspuns silniciilor arnăuţilor care omorâseră negustori turci şi funcţionari ai Porţii şi au lovit fără milă, căutând pe cei vinovaţi, aprinzând curţile boierilor hainiţi faţă de Poartă şi împrăştiind spaima în jur, ca la toate războaiele vremii. Dar comportamentul comandantului lor faţă de localnicii consideraţi supuşii Porţii a fost blajin, cum scria arhimandritul Isaia, vechilul Mitropoliei din Iaşi către mitropolitul Veniamin Costachi, la 3 iulie 1821.

Dorind să evite jafurile ienicerilor indisciplinaţi - ostaşi războinici, sângeroşi ca şi arnăuţii şi greu de stăpânit - care socoteau oraşul pradă aparţinând duşmanilor greci, Chihaia Bei a cantonat trupele în corturi pe dealul Copoului. Venind însă ploi mari şi inundându-se corturile, a acceptat propunerea comandanţilor pentru cantonarea trupelor în casele libere din târg, unde au fost dispersaţi şi aproape imposibil de urmărit.

Beciurile Iaşilor şi Moldovei fiind pline de butoaie cu licorile viţei de vie, soldaţii turci, ca şi arnăuţii Eteriei, „nu s-au mai trezit din urmările abundenţei vinului“ (cum constata ofiţerul Liprandi), „mulţi ajungând de nestăpânit: ienicerii nu se supun şefilor lor. Sunt mai totdeauna beţi şi fac cele mai mari neorânduieli în oştirile turceşti din această provincie. Nu există nici o disciplină. Silniciile şi jafurile, ca şi altele asemănătoare, continuă şi, probabil, în câteva luni Moldova va rămâne cu totul pustie.“

Un document din iulie 1821 scria: „Oştile vizirului aflate în Iaşi erau alcătuite din opt mii de oameni. Acum, au venit şi alţi patru mii de asiatici, care nu au altă îmbrăcăminte decât pături de cai. Seraschierul îi scrie paşei din Iaşi că trimite de la malurile Dunării pe aceşti nenorociţi ca să se folosească de împrejurări şi să câştige ceva în Moldova. De aceea, împrăştiindu-se ei în sate, răpesc tot ce găsesc... şi multe sate s-au pustiit.“

Capitala Iaşi ajunsese mai de tot pustie, puţinii creştini care mai rămaseră pătimind cumplit: „căci pre câte fete şi băieţi şi muieri tinere au găsit beţivii, rar care au scăpat de spurcăciune. Şi bisericile şi mănăstirile au prădat şi au ars şi pre oameni i-au muncit ca să spuie averile cele îngropate.“ („1821, Documente“)

Scriind unui demnitar din preajma ţarului, mitropolitul Veniamin Costachi arăta şi el tragedia Moldovei: „foc, sabie, dezbrăcare, răpiri, dărâmarea bisericilor, omorârea slujitorilor, silnicia feciorilor, răpirea femeilor de lângă bărbaţi şi a fiilor de lângă părinţi, prada caselor, ridicările vitelor...“ („Istoria Mitropoliei“)

Oraşul avea să scape de aceste nenorociri abia după instalarea caimacamului Ştefan Vogoride (toamna 1821).

Grecia a reuşit să devină autonomă în 1829

În zilele acelea, mănăstirea „Sf. Trei Ierarhi“, locul de adunare al Eteriei, adăpostise între zidurile sale mulţime de popor. Baricadaţi în biserică, oamenii înspăimântaţi de lupte se rugau cerului să-i salveze de ienicerii ce băteau la porţi şi cereau înverşunaţi deschiderea lor, căutând răsculaţii.

Trecând pe lângă mănăstire, mai târziu, bătrânii îşi aminteau ziua de 27 februarie 1821, când treceau miile de cavalerişti şi infanterişti greci, defilând pe Uliţa Mare şi pe sub zidurile bisericii, cuprinşi de elanul eliberării patriei strămoşeşti. În frunte păşea Batalionul Sacru al tinerilor intelectuali, profesori şi studenţi, pentru care viaţa avea doar două sensuri: libertate sau moarte. Jertfele lor de la Drăgăşani şi de la Sculeni, unde au murit eroic pentru Elada, nu fuseseră în zadar. Scriind despre aceste zile, Iacovachi Rizos, ca şi fostul general Gh. Cantacuzino, probozind puterile Sfintei alianţe creştine, care au lăsat pe fraţii lor să fie nimiciţi, au cerut dreptate.

Efectul acestor scrieri şi al altor intervenţii publice nu a fost de neglijat, căci s-a creat opinie de sprijin în toată Europa şi din cenuşa altarului avea să se ridice Fenixul libertăţii Greciei. În 1822, s-a proclamat independenţa, acceptată parţial abia din 14 aprilie 1827, când Ioan (Ioannis) Kapodistrias, fostul ministru de externe la Petrograd şi adesea musafir al Iaşilor, a fost chemat de compatrioţi şi ales de Adunarea Naţională primul preşedinte al Greciei eliberate.

Pentru meritele sale la susţinerea Eterici, ministru de externe al guvernului grec a fost numit Iacovachi Rizos Nerulos, poetul şi postelnicul Curţii Domneşti, dând ieşenilor prilejul să fie mândri că un concetăţean de al lor ajuns în cel mai însemnat post al guvernului de atunci, a contribuit la renaşterea Greciei, ducând tratative grele cu emisarii puterii ocupante şi ai ţărilor protectoare ţinând seama şi de interesele lor, dar mai presus de ale patriei sale.

Prin tratatul de la Adrianopole din 14 septembrie 1829, Greciei i s-a recunoscut autonomia, iar din 3 februarie 1830 independenţa totală, sub protecţia marilor puteri: Franţa, Rusia şi Anglia.

De aceea, vorbind despre virtuosul patriot şi mitropolit Veniamin Costachi, bătrânii slujitori ai bisericii din Uliţa Mare socoteau că n-a greşit sfinţind steagul tinerilor eterişti - cum considerau unii boieri din cauza urgiei abătute apoi asupra Moldovei. Mulţi socoteau că: „prin sacrificiul eteriştilor şi al pandurilor lui Tudor Vladimirescu - deşi aceştia nu au luptat alături - şi prin suferinţele Iaşilor şi Bucureştilor, ale Moldovei şi Munteniei, s-a ridicat steagul libertăţii deasupra Balcanilor“.

S-a curmat şi stăpânirea domnitorilor trimişi din Fanar, aceştia fiind înlocuiţi cu domni pământeni.

* Inginerul Ion Mitican este autor a numeroase cărţi despre Iaşii vechi, un pasionat al istoriei acestor meleaguri