Sfinţii care locuiau pe stâlpi

Una dintre cele mai originale forme de viaţă ascetică singuratică este, fără îndoială, stâlpnicia, şederea pe o coloană sau un stâlp. Cunoaştem un număr impresionant de stâlpnici, precum Sfântul Simeon Stâlpnicul, primul stâlpnic autentic, Sfântul Daniil, cel ce s-a nevoit pe coasta europeană a Bosforului, sau Sfântul Alipie, pomenit de Biserică pe 26 noiembrie, despre care studiile de aghiologie ne oferă informaţii preţioase privind istoria spiritualităţii. Depăşind tiparele obişnuite ale existenţei umane, aceşti sfinţi aveau o vestimentaţie sărăcăcioasă, o alimentaţie mai mult decât frugală, iar vârful unui stâlp drept locuinţă, în ciuda oricăror intemperii.

Această formă de asceză nu a fost practicată prima dată de creştini, ci de acei asceţi păgâni care vieţuiau pe coloane la Hierapolis, în Frigia. Abia spre secolului al IV-lea, unii monahi creştini au ales să trăiască pe stâlpi, în aer liber, indiferent de condiţiile climatice, stând mereu în picioare. Pentru sfinţii Bisericii, semnificaţia stâlpului este una profundă, ajutându-i pe stâlpnici să-şi înalţe mintea la contemplarea Sfintei Treimi. Alegerea unui asemenea mod de viaţă a fost determinată de dorinţa unor asceţi de a se sustrage mulţimii vizitatorilor, care veneau să-i vadă, să le ceară ajutorul în diferite împrejurări şi să le ceară diverse sfaturi duhovniceşti. Stâlpnicii doreau singurătatea pentru a-L găsi pe Dumnezeu în rugăciune, stâlpnicia fiind definită ca o formă de nebunie pentru Hristos. Sfântul Efrem Sirul îi caracterizează pe aceşti sfinţi ca pe unii care „stau la slujbă până foarte târziu şi se scoală foarte devreme pentru slujbă. Toată ziua şi toată noaptea îndeletnicirea lor este slujba. În loc de tămâie, pe care nu o au, curăţia lor e înfrânarea. În loc de lăcaşul Bisericii, se fac ei înşişi temple ale Duhului Sfânt. În loc de altare, au minţile lor. Iar drept jertfe sunt aduse dumnezeirii rugăciunile lor, bineplăcute Lui în toată vremea“.

Primul dintre stâlpnici

Potrivit lui Teodoret al Cirului, Sfântul, pomenit în ziua de 1 septembrie, este adevăratul iniţiator al stâlpniciei. Născut în satul Sis, la poalele munţilor Taurus, acesta a îmbrăţişat viaţa monahală la Mănăstirea Eusebona. De aici s-a mutat la Telanissos, unde a trăit ca anahoret. Practica ascetică pe care a îmbrăţişat-o a fost una inedită. A început să înalţe o serie de stâlpi, în vârful cărora, expus capriciilor vremii, a dus o viaţă de rugăciune. Treptat, stâlpii pe care i-a ridicat au fost din ce în ce mai înalţi, ultimul stâlp, în vârful căruia a rămas până la sfârşitul vieţii, având 16 m înălţime. „A trăit mult timp, săvârşind multe minuni şi împlinind lucrări mari; singurul dintre aceia care au trăit cândva, care a rămas neînvins de arşiţa soarelui şi de frigul iernii, de suflul puternic al vântului şi de slăbiciunea naturii umane. Când, în cele din urmă, s-a hotărât să fie cu Hristos şi să primească cununa pentru nenumăratele sale lupte, a arătat prin moartea sa, celor care nu au crezut, că a fost om. Chiar după moarte a rămas drept: sufletul său a câştigat raiul, dar chiar şi aşa, trupul său nu a suportat să cadă şi a rămas drept în locul unde a purtat luptele, asemenea unui atlet neînvins, care nu doreşte ca picioarele sale să atingă pământul. Aşa că victoria îi însoţeşte pe luptătorii de partea lui Hristos, chiar după ce ei mor“, scrie atât de frumos Teodoret, biograful Sfântului Simeon. Nevoinţele sale, îmbinate cu rugăciunea, au atras o mulţime de pelerini, dar şi de imitatori, care vor duce mai departe această formă de asceză.

Noul Simeon

Un alt sfânt stâlpnic este cel ce s-a nevoit pe coasta europeană a Bosforului, Sfântul Daniil Stâlpnicul, care este pomenit de Biserica Ortodoxă pe 11 decembrie. Acest sfânt era originar din Mesopotamia, din satul Meratha, aflat în ţinutul Samosatei. Când a împlinit doisprezece ani, a plecat de acasă şi a intrat într-o mănăstire, unde a fost tuns în monahism datorită râvnei sale pentru cele duhovniceşti. L-a cunoscut pe Sfântul Simeon Stâlpnicul, pe urmele căruia avea să meargă. Ajuns stareţ, s-a hotărât să părăsească mănăstirea şi a plecat spre Palestina pentru a se retrage în pustie. Dar pe drum s-a întâlnit cu un călugăr care, atenţionându-l asupra conflictului dintre samarineni şi creştini, l-a sfătuit să meargă în părţile Bizanţului. Prin grija lui Dumnezeu, Sfântul a ajuns în cele din urmă într-un loc numit Anaplus. Aici s-a închis într-o biserică bântuită de demoni, împotriva cărora a luptat ca un veritabil soldat al lui Hristos, după exemplul Sfântului Antonie cel Mare. Ultima parte a vieţii a petrecut-o stând pe stâlpi şi practicând o asceză severă, asemenea sfinţitului Simeon. A îndurat arşiţa verii şi gerul iernii şi a înfruntat bătăile vânturilor. A săvârşit multe minuni, care l-au făcut cunoscut până la împăraţii din acea vreme. Aceştia au venit să i se închine, iar Sfântul le-a prezis ce avea să li se întâmple. I-a binecuvântat pe toţi oamenii, s-a rugat pentru toţi, i-a sfătuit să nu fie lacomi, i-a instruit în toate cele necesare pentru mântuire, a arătat tuturor ospitalitate, fapte care l-au făcut vrednic să primească „răsplata chemării sale de sus“ (Filipeni 3, 14).

Alipie, cel mai înainte ales de Dumnezeu

Originar din Adrianopolisul Paflagoniei, Sfântul Alipie a fost ales de Dumnezeu încă din pântecele mamei sale. Acest lucru este confirmat de visul pe care ea l-a avut înainte de a naşte. I se părea că ţine în mâini un miel foarte frumos, pe ale cărui coarne două făclii aprinse luminau întreaga casă. După naştere, a mai visat cum tot poporul din cetate a venit în casa ei şi l-a înconjurat pe nou-născut cu psalmi şi cu cântări. Întrucât i-a murit tatăl, copilul a fost dus la biserică şi încredinţat episcopului Teodor, care din acel moment i-a devenit părinte duhovnicesc. Dând dovadă de multă înţelepciune, de curăţie şi de cumpătare, Sfântul Alipie a fost desemnat econom al bisericii, iar apoi hirotonit diacon. Dornic să plece în părţile Răsăritului şi să trăiască în singurătate, i-a dezvăluit doar mamei această dorinţă a sa, pentru ca ea să-l sprijine cu rugăciunile ei. După ce şi-a îmbrăţişat mama, Sfântul a plecat, dar aflând de intenţia lui, episcopul l-a întors din drum. A mai avut o tentativă de a se retrage într-un munte din partea de Răsărit a cetăţii, iar planurile i-au fost din nou dejucate. În cele din urmă, a găsit la poalele muntelui un alt ţinut plin de morminte păgâne, unde vieţuiau o mulţime de duhuri necurate. Deşi toţi oamenii se fereau de acel loc, Sfântul s-a sălăşluit într-unul din morminte, deasupra căruia se afla un stâlp de piatră cu un idol. A răsturnat idolul şi a pus în locul lui Sfânta Cruce, luptând cu rugăciune neîntreruptă împotriva atacurilor diavoleşti. În urma unei viziuni în care i s-au arătat doi bărbaţi îmbrăcaţi în veşminte preoţeşti, a înţeles că el este rânduit de Dumnezeu să sfinţească acel loc. L-a însoţit pe episcopul Teodor până la Calcedon, iar de aici s-a întors în ţinutul său, călăuzit fiind prin rugăciune de Sfânta Mare Muceniţă Eufimia, în cinstea căreia a ridicat o biserică. Locul de zidire i-a fost descoperit într-o nouă viziune de cei doi bărbaţi, ale căror moaşte plăcut mirositoare au fost găsite mai târziu şi aşezate în biserică.

Pentru a fi mai aproape de Dumnezeu, Sfântul Alipie s-a nevoit timp de cincizeci şi trei de ani pe un stâlp, perioadă în care lupta cu vrăşmaşii nevăzuţi a fost din ce în ce mai intensă. Conştienţi de lucrarea lui Dumnezeu prin el, mulţi oameni veneau să-l vadă şi să-l asculte, iar unii dintre ei doreau să rămână în preajma lui. La rugămintea Sfântului, au fost zidite două mănăstiri, una de bărbaţi şi alta de femei, în aceasta din urmă vieţuind mama şi sora lui, Maria. Lumina dumnezeiască de care s-a învrednicit încă din această viaţă este o mărturie a sfinţeniei. În ultimii paisprezece ani, din cauza unor răni, picioarele l-au lăsat şi a rămas culcat pe o parte până la adormirea sa în Domnul, în ziua de 26 noiembrie.