Sfinţii naţionali sunt cei al căror cult s‑a născut pe teritoriul unei Biserici naţionale autocefale. Existenţa acestora demonstrează şi specificitatea etnică a unei Biserici ortodoxe locale, care a fost prezentă în organizarea Bisericilor ortodoxe de la început şi până în zilele noastre.
Dumnezeu lucrează minunat de‑a lungul întregii istorii a omenirii şi cheamă la sfinţenie toate neamurile şi toate categoriile de oameni, de toate stările, de toate vârstele: „El voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei 2, 4). Cartea Apocalipsei ne spune că neamurile îşi vor aduce slava lor în Împărăţia lui Dumnezeu (Apocalipsa 21, 16). Sfinţii fiecărui neam reprezintă mai ales frumuseţea cea nepieritoare a slavei fiecărui neam în faţa lui Dumnezeu. Sfinţii pe care i‑a canonizat Biserica noastră au fost mai întâi cinstiţi de poporul credincios, iar Biserica, de fapt, a confirmat recunoaşterea sfinţeniei, care vine din lucrarea Sfântului Duh în oameni (Preafericitul Părinte Daniel, Prefață la vol. pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Sfinți daco‑români și români, Editura Basilica, București, 2013, p. 3).
În orice neam, Duhul lucrează în cel care se teme de Dumnezeu şi face voia Lui
Pentru a sublinia faptul că Duhul Sfânt a lucrat în chip minunat de‑a lungul veacurilor şi pe pământul ţării noastre și în poporul nostru, la 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât „ca de acum şi până la sfârşitul veacurilor, în întreaga Biserică Ortodoxă Română, să se numere cu sfinţii şi să se cinstească după pravilă, cu slujbă specială şi cu acatist, toţi sfinţii din neamul românesc, ştiuţi şi neştiuţi, pentru a căror cinstire se instituie «Duminica Sfinţilor Români», care va fi aşezată în calendarul Bisericii noastre, în fiecare an, a doua Duminică după Pogorârea Duhului Sfânt, arătându‑se prin aceasta lucrarea Sfântului Duh în Biserica noastră de‑a lungul veacurilor” (Act sinodal al Bisericii Ortodoxe Autocefale Române privind canonizarea unor sfinţi români, 20 iunie, 1992).
S‑a hotărât atunci ca în această Duminică să fie amintiţi şi cinstiţi cu evlavie: sfinţii ierarhi, preoţi şi diaconi slujitori ai Bisericii Ortodoxe Române, care s‑au săvârşit muceniceşte şi au mărturisit şi au apărat cu jertfelnicie credinţa ortodoxă, neamul şi ţara noastră; sfinţii cuvioşi şi cuvioase care s‑au săvârşit trăind deplin viaţa călugărească şi care, prin pilda vieţii lor şi prin rugăciune, au hrănit duhovniceşte pe toţi dreptcredincioşii; sfinţii martiri din orice treaptă harică sau stare obştească şi toţi aceia care prin pătimirile şi sângele lor martiric au primit cununa sfinţeniei; sfinţii români ucişi de oştile păgâne sau ale altor asupritori de‑a lungul veacurilor, precum şi cei care au căzut în luptă cu aceştia sau în amară robie pentru credinţă, Biserică şi neam; sfinţii care s‑au săvârşit luptând cu arma cuvântului pentru apărarea credinţei, a Bisericii Ortodoxe şi a binecredincioşilor ei fii şi toţi ceilalţi sfinţi creştini ortodocşi români din toate timpurile şi de pretutindeni, ştiuţi şi neştiuţi, care au sporit în dragostea pentru Hristos, a faptei bune, a rugăciunii şi a virtuţii creştine, pe care Dumnezeu i‑a scris în Cartea Vieţii.
Istoria cultului sfinţilor ne arată că au existat şi că există sfinţi locali în sensul cel mai restrâns, adică sfinţi veneraţi într‑o cetate sau şi numai într‑o mănăstire, apoi sfinţi locali în sensul mai larg al cuvântului, adică sfinţi veneraţi într‑o regiune sau într‑o provincie; apoi sfinţi naţionali, veneraţi într‑o Biserică naţională autocefală; sfinţi generali, veneraţi într‑o Biserică autocefală sau în întreaga Ortodoxie, şi sfinţi universali, veneraţi atât în Biserica Ortodoxă cât şi în cea catolică (Liviu Stan, „Despre canonizarea sfinţilor în Biserica Ortodoxă”, în Ortodoxia, an II, 1950, nr. 2, aprilie‑iunie).
„Imnografii le‑au înălțat cântări, pictorii le‑au zugrăvit icoane...”
Sfinţii români, canonizaţi de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, începând cu anii 50 ai secolului al XX‑lea, şi prăznuiţi în calendarul nostru creştin ortodox, au fost mai întâi cinstiţi de poporul român credincios, actul canonizării confirmând şi proclamând recunoaşterea sfinţeniei care vine din lucrarea Sfântului Duh în oameni.
Alături de aceşti sfinţi români canonizaţi de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, există trecuţi în calendarul Bisericii Ortodoxe Române şi alţi sfinţi daco‑romani, din secolele III‑V şi de neam străin, care au trăit în Ţările Române, sau ale căror moaşte se găsesc la noi în ţară.
Despre sfinții români s‑au scris și se vor mai scrie pagini nenumărate. îIstoricii au spulberat colbul de pe manuscrisele îngălbenite ale vremii pentru a‑i încadra în coordonatele permanenței românești; hagiografii le‑au alcătuit viețile, grijulii să nu le uite șirul faptelor minunate cu care i‑a binecuvântat Dumnezeu; teologii au căutat să le sintetizeze doctrina bazată pe Scriptură și pe Părinții Bisericii; imnografii și‑au acordat lira sufletului pentru a le înălța imne, condace și tropare care să le reflecte personalitatea; pictorii le‑au zugrăvit icoane, încercând să surprindă flacăra credinței din priviri, aspra asceză sau bucuria unirii cu Hristos din zâmbet, iar scriitorii, mai ales aceia cu Dumnezeu în suflet, care parcă și‑au înmuiat pana în azurul grației, le‑au dedicat pagini ce mângâie sufletele și înrourează privirile”.
Nominalizarea tuturor acestora conturează şi articulează şi mai bine identitatea locală ortodoxă, cu specificul ei naţional. Se poate vorbi despre un mod de manifestare spirituală care nu rezultă dintr‑o viziune particulară în ce priveşte adevărul de credinţă sau dintr‑o interpretare diferită a tezaurului liturgic şi canonic, ci „reprezintă doar forma specifică de diversificare harismatică, după felul în care cugetul şi simţirea noastră s‑au însufleţit de duhul lui Hristos, potrivit particularităţilor noastre de origine şi grai, de vocaţie şi destin” (Ilie Moldovan, „Etnicitate şi autonomie bisericească. Consideraţii de ordin teologic‑moral”, în vol. Centenarul Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române 1885‑1985, Edit. IBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 240).
Într‑o lume confruntată cu necredinţa şi necurăţia inimii, cu rătăciri sectare şi egoiste, care întunecă chipul lui Dumnezeu în om, sau cu deznădejdea şi lipsa de sens a existenţei, felul de vieţuire şi ajutorul sfinţilor sunt totdeauna lumină în candela credinţei, izvor de viaţă şi prietenie pentru mântuirea noastră.
