Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Actualitate religioasă Documentar Sfinții Trei Ierarhi, modele de gândire și viață creștină

Sfinții Trei Ierarhi, modele de gândire și viață creștină

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Documentar
Un articol de: Pr. Prof. Dr. Vasile Răducă - 28 Ianuarie 2024

Începând cu secolul al XI-lea, în ziua de 30 ­ianuarie a fiecărui an, ­Biserica serbează cu mare atenție trei dintre cele mai mari personalități din istoria sa, ca mari dascăli ai lumii și ierarhi, după ce, în aceeași lună, comemorează pe fiecare dintre ei în câte o zi (1 ianuarie, 25 ianuarie și 27 ianuarie). Au fost și dascăli, ierarhi și sfinți, ceea ce nu este prea ușor. Este vorba de Sfinții Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur. După cum observăm, toți acești sfinți au câte un supra­nume: cel Mare, Teologul și Gură de Aur.

Acestea nu sunt supranume date de vreo școală teologică, de vreun sinod sau de vreun grup restrâns de credincioși, ci de toată obștea creștinilor (clerici și laici, la un loc), de comunitatea eclesială, în ansamblul ei. Aceasta i-a perceput ca atare și i-a denumit așa. După aceea, instituțiile imperială și eclesiastică au preluat atât prețuirea pe care le-a acordat-o celor Trei Sfinți Ierarhi poporul lui Dumnezeu, cât și supranumele cu care cei trei Sfinți Ierarhi au fost receptați de creștini, până în zilele noastre. Supranumele pe care-l are fiecare dintre cei trei nu de­semnează anumite calități pe care nu le-ar avea ceilalți doi. Dacă am atribui fiecăruia dintre cei Trei Sfinți pe oricare dintre cele trei supranume, acela i s-ar potrivi oricăruia dintre ei. Și aceasta, pentru că oricare dintre cei trei Sfinți Ierarhi a fost și cel Mare și Teologul și Gură de Aur, cu toate că fiecare dintre cei trei, în smerenia lui, nu s-a considerat nici Mare, nici Teolog și Mare Orator, ci simplu părinte al celor peste care Duhul Sfânt l-a pus păstor, slujitor al oamenilor și iconom al Tainelor lui Dumnezeu.

Din anul 1936, toate școlile teologice din Bisericile Ortodoxe i-au luat drept purtători de grijă pentru activitatea ce se desfășoară în aceste instituții.

Sfinții Trei Ierarhi au trăit în veacul de aur al Bisericii, perioada de timp un pic mai lungă de o sută de ani, în care s-au formulat, nu ușor, Dogma Trinitară și Dogma Hristologică, fundamentale pentru Biserică, în sensul că numai crezând corect, altfel spus, dând crezare cum se cade celor ce merită crezute, vom putea să avem garanția mântuirii. Primii doi, Sfântul Vasile și Sfântul Grigorie, au fost contemporani și prieteni. Cel de-al treilea a fost un contemporan, mai tânăr cu primii doi, fără să-i fi cunoscut însă.

În cele de mai jos voi prezenta, pe rând, pe fiecare dintre cei trei Sfinți Ierarhi, în ordinea pe care o cunoaștem, cea a alfabetului, de care s-a ținut cont atunci când s-a pus problema cinstirii lor ­împreună.

Familie de sfinţi în Pont

Sfântul Vasile cel Mare s-a născut în Neocezareea Pontului, în anul 330, ca al doilea copil din cei opt ai renumitului retor Vasile și al Emiliei. Părinții lui, ca și ai Sfântului Grigorie, făceau parte din marea protipendadă a Asiei Mici, venind și din familii creștine. Părinții Sfintei Emilia fuseseră executați în timpul persecuției lui Dioclețian (286-306), iar ai soțului ei au stat ascunși prin pădurile din provincia Pont (nordul Turciei de azi) între anii 306-313, după ce li se confiscaseră averile, recuperate după Edictul din Mediolanum (313). Din familia retorului Vasile, Biserica cinstește șase sfinți (Macrina, bunica, mama retorului Vasile, Emilia, mama Sfântului Vasile, Macrina, sora cea mare a Sfântului Vasile, Sfântul Vasile, Sfântul Grigorie, Episcopul Nyssei, și Sfântul Petru, Episcopul Sevatei). Tânărul Vasile a început studiile în familie, le-a continuat în orașul Cezareea, capitala prosperei provincii Capadocia (în centrul Asiei Mici), după aceea la Constantinopol, între anii 350 și 352, unde, printre alții, l-a avut ca profesor pe Libanius (Cf. Sf. Grigorie de Nyssa, Scrisoarea nr. 7), viitorul celebru retor, stabilit mai târziu în Antiohia, unde a fost profesorul Sfântului Ioan Hrisostom. După aceea, până prin 355 a studiat la Atena. Acolo l-a reîntâlnit pe fostul său coleg din Cezareea Capadociei, Grigorie.

Fiu de episcop

Grigorie s-a născut în anul 329/330 în Arianz, în casa preotului Grigorie, ajuns Episcop în Nazianz (din aceeași provincie, Capadocia), și al Nonnei. Aceasta venea dintr-o familie creștină. Grigorie era încă păgân, chiar adeptul sectei hypsistienilor (cultul Celui Prea Înalt) apărută din amestecul unor idei păgâne și evreiești (Cf. Claudio Moreschini, Enrico Norelli, Istoria literaturii vechi creștinești și latine, vol. II, 1, Polirom, 2004, p. 100). Pentru că se căsătorise cu un păgân, Nonna a fost repudiată de familie. Ea a reușit să-l convertească pe Grigorie, care ulterior a ajuns preot și episcop în Nazianz. Grigorie și Nonna au avut trei copii: Gorgonia, Grigorie și Caezar. Gorgonia s-a căsătorit în Iconiu, fiind mama viitorului Episcop Amfilohie de Iconium, hirotonit de Sfântul ­asile, și a Olimpiadei, căsătorită în Constantinopol. Caezar a studiat medicina la Alexandria, a ajuns medic în Constantinopol, apoi administratorul domeniilor imperiale în Bitinia. A murit de tânăr în urma unui cutremur.

După ce a început studiile în casă, Grigorie le-a continuat în Cezareea, unde l-a avut coleg pe Sfântul Vasile. Va studia și în Cezareea Palestinei, apoi în Alexandria Egiptului. Era atras de filosofie, Alexandria era vestită mai ales pentru medicină și științele exacte. De aceea a hotărât să continue studiile la Atena. În noiembrie 350, când marea era socotită deja închisă până în aprilie, a luat o corabie care urma să ajungă în Eghina, de unde putea veni la Atena. În apropiere de țărmul Ciliciei s-a iscat o furtună care a pus în mare primejdie viețile celor din corabie. Trei săptămâni pasagerii corabiei au fost amenințați în fiecare clipă cu moartea. Acolo, tânărul Grigorie a hotărât că dacă va scăpa din primejdie își va consacra viața slujirii lui Dumnezeu. Corabia a ajuns pe țărmurile Ciprului, de acolo la destinație, la Atena. Acolo a început studiile de filosofie. După un an, a venit la Atena și Vasile, fostul lui coleg de la Cezareea.

O prietenie de o viaţă

Între cei doi s-a legat o prietenie ca puține altele. Au studiat retorica cu doi retori celebri în acea vreme, Imerios, care era păgân, și Proeresios, care era creștin. Au studiat tot ceea ce au putut să studieze. Vasile a luat și cursuri de medicină. Se considerau ca două vieți în același trup. Drumurile lor nu cunoșteau decât două direcții: școala și biserica, deși nu erau încă botezați. Acolo, cei doi prieteni au hotărât ca, după terminarea studiilor, să practice filosofia. A practica filosofia nu era înțeleasă în sensul a ceea ce înțelegem noi azi, ci a duce un anumit mod de viață conform cu o anumită concepție. Creștinii aveau, desigur, atât o concepție, cât și un mod de viață specifice. Modul de viață practicat de și în școlile filosofice păgâne era considerat în Capadocia „filosofia din afară”, în timp ce asceza creștină era socotită adevărata filosofie. Cu alte cuvinte, încă de la Atena cei doi prieteni au hotărât să se angajeze în viața ascetică.

Misiune şi apărarea Ortodoxiei în Capadocia

Vasile s-a întors în țară în anul 355. Între timp, tatăl său murise. Mama și Macrina își construiseră o sihăstrie în Pont, la Annesi, pe o proprietate a familiei, de pe valea râului Iris. Pentru un timp, Vasile a practicat retorica, apoi, la sfatul surorii sale, a hotărât să înceapă viața ascetică. Avea nevoie de un îndrumător. A crezut că l-a găsit în Eustatie, Episcop de Sevasta, de fapt, un semiarian. Căutându-l, a avut ocazia să călătorească pe la asceții din Siria, din Egipt și din Palestina, constatând, la întoarcere, că și în Capadocia existau bărbați cu viață consacrată, cu nimic mai prejos decât cei din zonele vizitate. În anul 358 s-a botezat și a început viața ascetică într-o sihăstrie, pe celălalt mal al Irisului. Întors în țară, Grigorie a venit la Annesi, unde cei doi au pus bazele unui viitor florilegiu, numit „Filocalia”, cu cele mai frumoase texte din uriașa operă a lui Origen. Între timp, Grigorie a fost chemat de tatăl său la Nazianz și hirotonit preot. A revenit la Annesi, dar în 360, Vasile a fost chemat la Cezareea de Episcopul Dianios, care-l va trimite la sinodul din Constantinopol din 360, pentru a apăra Ortodoxia, împotriva homiusienilor. El s-a întors la Annesi, dar în 362 succesorul lui Dianios, Episcopul Eusebiu, l-a convins să renunțe la sihăstrie. L-a invitat la Cezareea, l-a hirotonit preot și i-a dat responsabilități misio­nar-pastorale. În această calitate, Vasile a cunoscut mai bine comunitățile monahale din Capadocia, unde se pare că făcea vizite frecvente. Răspunsurile date întrebărilor pe care monahii i le-au pus vor constitui mai târziu celebrele Reguli mari și Reguli mici care vor deveni regulile fundamentale pentru viitoarele mănăstiri din Orient și din Occident. Tot atunci a început lupta cu arienii, care contestau nu numai deofiin­țimea Tatălui și a Fiului, ci și dumnezeirea Sfântului Duh. Din acea perioadă datează tratatul Împotriva lui Eunomiu, un capadocian arian, ajuns Episcop de Cizic, caterisit și trimis în exil, după Sinodul II ecumenic.

După moartea Episcopului Eusebiu, în anul 370, Vasile a ajuns Arhiepiscop al Cezareii, Mitropolit al Capadociei și Exarh civil al Provinciei Pont (Cf. Iohannes Quasten, Initiation aux Pères de l’Eglise, vol. III, Paris, 1963, p. 297).

Situația era foarte grea. Împăratul Valens (328-378) era semiarian. A dezlănțuit o cruntă persecuție împotriva Ortodoxiei. În cadrul acesteia a înecat în Marea Neagră 80 de episcopi, iar alții s-au refugiat sau au fost exilați din ordinul împăratului. Locurile vacante erau ocupate de episcopi fideli instituției imperiale, deși mulți dintre ei, cum va scrie mai târziu Sfântul Grigorie, erau inculți și oportuniști.

Sfântul Vasile avea în subordine câțiva episcopi sufragani, 50 de horepiscopi și peste 500 de preoți. Pe unii trebuia să-i apere, de alții să se apere. O parte dintre episcopi îi erau adversari. A avut multe de suferit din partea lor. La un moment dat, împăratul a venit la Cezareea și l-a trimis pe prefectul Modestus să-l oblige pe Mitropolitul Vasile să renunțe la credința sa. În tribunalul unde fusese convocat, Vasile a opus o dârză rezistență. La amenințarea prefectului că i se va confisca averea, că va fi torturat sau executat, mitropolitul avea să-i răspundă:

„De confiscarea averii nu are a se teme cel care, în afară de aceste câteva cârpe de pe el și câteva cărți, nu are nimic. De exil nu-mi pasă, deoarece nu sunt legat de nici o localitate... Apoi, la ce chinuri aș putea fi supus eu, care aproape că nu am trup, afară de cazul când vrei să mă dobori făcându-mi un singur brânci”.

Prefectul i-a atras atenția că până atunci nu i-a vorbit nimeni așa, la care mitropolitul i-a răspuns: „Poate pentru că nu ai întâlnit un episcop” (Sf. Grigorie de Nazianz, Panegiric la Sfântul Vasile; apud Jean Lacoste, Părinții Greci ai Bisericii, Galaxia Gutenberg, 2009, p. 141).

Aflând împăratul, a retras decretul de exilare a ierarhului, ba l-a chemat pe Sfântul Vasile să se roage pentru fiul său, care era bolnav. Dar i-a împărțit eparhia, lăsându-l în situația de a nu mai avea majoritate în conducerea acesteia. Pentru a rezolva situația, a hirotonit câțiva episcopi, între care Amfilohie de Iconium, Grigorie la Nyssa, Petru la Sevasta și pe Grigorie, pe atunci preot la Nazianz, la Sasima.

Sfântul Vasile nu a încetat să rămână dascăl în eparhia lui, calitate în care a scris mult, inclusiv tratatul Despre hexaimeron (în zece cărți). A apărat Ortodoxia niceană și deoființimea Duhului Sfânt, contestată de evoluția arianismului. A făcut comentarii la Psalmi și la cartea Profetului Isaia; a scris omilii cu tematici diverse; a alcătuit o Liturghie și a scris despre Botez și a dat cele mai echilibrate Rânduieli monahale și Îndrumări ascetice. Opera lui este încă necunoscută în întregime. Capadocienii sunt cei care au clarificat noțiunile de ființă și ipostas/persoană în Triadologie. Iar dintre ei primul care a scris în acest sens a fost Sfântul Vasile. Acesta s-a implicat profund în activitatea caritativă și educativă a Bisericii. În acest sens, a rămas etalon în Biserică prin celebra „Vasiliadă”, un complex de clădiri și instituții ale ospitalității, cu caracter educativ și caritativ, cu medici și cu tot ceea ce prevedeau asemenea instituții (Scrisoarea 94). Sfântul Vasile a trecut la cele veșnice la 1 ianuarie 379, fiind numit încă de atunci „cel Mare”.

Drumul greu spre apărarea Ortodoxiei la Constantinopol

După hirotonirea ca episcop, Sfântul Grigorie nu s-a dus niciodată la Sasima. Acolo nici nu fusese vreodată centru episcopal. S-a retras în Siria, consacrându-se vieții ascetice. A rostit mai multe cuvântări, cu diverse ocazii. În august 378, Valens a murit în războiul cu goții. Aceștia au supus Imperiul și capitala la tot felul de atrocități. Pe de altă parte, Episcopul Demofil al Constantinopolului era arian. Între arieni și ortodocși au început o serie de dispute. În 379, Grigorie a fost chemat în Constantinopol spre a contribui la triumful Ortodoxiei. Din păcate, toate bisericile erau ale arienilor. A transformat în biserică o sală din casa nepoatei sale, Olimpiada. De acolo, din Capela Anastasia, a rostit celebrele Cuvântări teologice, dând ajutor cu limba sa unei formulări nelimpezi (Poemul II, I, 30), afirmând Ortodoxia (împotriva arienilor, care stăpâneau capitala de 14 ani) și asigurând formarea creștină a celor care-l ascultau (Cf. Jean Bernardi, Grigorie de Nazinanz, Teologul și opera, Deisis, 2002, p. 143). Proaspăt botezat, împăratul Teodosie l-a numit episcop al capitalei. În această calitate a deschis lucrările celui de-al doilea Sinod ecumenic, ocazie cu care a demonstrat, cum a făcut și în alte dăți, că Duhul Sfânt este Dumnezeu (Cuv. 31, 10, 1-2).

Din păcate, nu toți sinodalii pricepeau teologia lui înaltă și cultura lui deosebită. Mulți dintre ei făceau parte din cei făcuți episcopi la ordinele lui Valens. Din nefericire, venind la sinod, Episcopul Petru al Alexandriei a invocat canonul 15 al Sinodului I ecumenic, care interzice transferul unui episcop de la un scaun la altul. Deși Sfântul Grigorie avea posibilitatea să se apere, întrucât nu fusese niciodată la Sasima, care nu fusese niciodată sediu episcopal, nu a făcut-o. A părăsit sinodul, dezgustat de acea „uriașă adunătură de traficanți de Hristos”, care „au dobândit înălțimea, dar nici unul harul” (cum spunea într-unul dintre poemele sale) și s-a întors la Nazianz, unde și-a exercitat funcția de episcop, apoi s-a retras la Arianz, unde a murit în 390.

Sfântul Grigorie de Nazianz a fost unul dintre cei mai reprezentativi Părinți ai Sinodului II ecumenic. A rămas pentru Biserică Teologul, nume care i-a mai fost dat doar Sfântului Apostol Ioan. A fost cel mai mare poet creștin din perioada patristică, scriind circa 18.000 de versuri, depășind Iliada și Odiseea, la un loc (Cf. C. Moreschini, Enrico Norelli, op. cit. p. 133). 

Ioan, predicatorul antiohian ajuns patriarh

Sfântul Ioan Gură de Aur s-a născut între anii 344-354, probabil în 348 (Cf. C. Moreschini, Enrico Morelli, op. cit. p. 162), la Antiohia, ca fiu al lui Secundus, comandantul armatei provinciei Orient, și al Antuzei. A rămas orfan de mic. Antuza i-a asigurat o aleasă educație. A studiat filosofia cu un profesor celebru, Andragatios, și retorica cu un tot atât de celebru Libanios, fost cândva profesor al Sfântului Vasile. Studiul teologiei i l-a asigurat frecventarea Școlii lui Diodor, ajuns Episcop de Tars. Ioan a trăit într-o epocă în care la Antiohia foarte mulți tineri părăseau orașul și mergeau în muntele din apropiere, unde se angajau să ducă o viață curată. De acest curent a fost cuprins și Sfântul Ioan, care, pentru o vreme, a trăit printre pustnicii din apropierea Antiohiei. A coborât din munte, la rugămințile mamei sale, ea însăși suferindă. După trecerea la Domnul a Antuzei, Ioan s-a întors iarăși printre sihaștri, timp de trei ani. În munte plecau nu numai tinerii creștini, ci și păgânii, de așa manieră încât mulți dintre antiohieni erau de-a dreptul speriați. Îi urau, pur și simplu, pe monahi. La un moment dat, coborând în oraș un grup de monahi, aceștia au fost bătuți și batjocoriți de oameni pentru că „le răpeau” copiii.

Determinat de această situație, tânărul Ioan a coborât din munte spre a-i apăra pe monahi. Era cunoscut al cui fiu era și de ce autoritate se bucura. El i-a certat pe cei care agresaseră monahii, vorbindu-le că fiii lor îi părăseau din cauza moravurilor scăzute ale cetățenilor orașului, spunându-le, printre altele, că le pleacă fiii pentru că „nu mai au ce învăța de la voi”. A rămas în oraș, practicând retorica. În anul 381 a fost hirotonit diacon de Sfântul Meletie, iar în 386, Sfântul Flavian l-a hirotonit preot. Timp de 12 ani s-a integrat totalmente în activitatea misionară din Antiohia, în egală măsură, rostind și scriind cuvântări, fiind deja recunoscut ca un orator de mare calitate. Când antiohienii s-au revoltat împotriva fiscalității prea mari, uzurpând și profanând statuile împărătesei Aelia Flacilla și ale prințesei Pulheria, împăratul a hotărât represalii dure pentru antiohieni. Episcopul Flavian a mers la împărat ca să obțină clemența, iar preotul Ioan a făcut toate cele necesare să încurajeze populația, disperată de amenin­țarea imperială. De atunci se păstrează ciclul celebrelor „Cuvântări la statui”. În acea perioadă, Sfântul Ioan a scris cele mai importante și frumoase opere, între care excelează comentariile la Epistolele pauline.

În anul 397, la 27 septembrie, a trecut la cele veșnice Episcopul Nectarie al Constantinopolului. A fost desemnat ca succesor al acestuia preotul Ioan din Antiohia. Acesta nu s-a arătat doritor de acea funcție. Avea să fie dus la Constantinopol oarecum forțat. În 398, la 26 februarie, a fost hirotonit arhiereu de Teofil, Episcopul ­Alexandriei.

În noua calitate, Sfântul Ioan a avut multe decepții. Demnitatea pe care o avea îl obliga, pur și simplu, să stea oarecum închis în palat și să facă administrație, din care făceau parte primirea episcopilor care veneau din tot imperiul, audierea lor și mijlocirea întrevederilor cu împăratul. Luxul de la palatul în care a trebuit să trăiască contrasta enorm cu nivelul de trai al populației. De aceea a vândut o parte dintre vasele și obiectele prețioase din palatul episcopal, iar cu banii obținuți a făcut activități caritative, construind spitale și organizând cantine pentru săraci.

În ciuda faptului că mercenarii goți asigurau paza capitalei, Sfântul Ioan s-a opus ca aceștia să-și construiască biserici în interiorul zidurilor cetății, dat fiind că erau arieni. Sfântul Ioan a trimis misionari la cazari și la unele popoare din nordul Mării Negre. A depus eforturi pentru creștinarea samarinenilor din Palestina și a mijlocit recunoașterea Sfântului Porfirie de către populația din Gaza. A întreprins acțiuni energice pentru redresarea morală a populației capitalei și chiar a clerului. Datorită insistenței în propovăduirea Cuvântului și acțiunilor sale caritative, cetățenii l-au supranumit nu numai „Gură de Aur”, ci și „Apostolul săracilor”. S-a implicat în rezolvarea conflictelor dintre Teofil al Alexandriei și călugării din Egipt, ceea ce l-a iritat pe acesta. Măsurile lui de disciplinare a unor monahi și clerici, certați cu disciplina, i-au iritat pe mulți, inclusiv pe compatriotul său, starețul Isaac, socotit de mulți un adevărat profet.

Femeie tânără și bună creștină, Eudoxia, fiica generalului franc Bauto, era ușor influențabilă, încât nu a fost greu pentru dușmanii Sfântului Ioan să-i inducă ideea că acela o ataca, în predicile sale (Cf. Jean Laporte, op. cit, p. 263), devenind, dintr-o persoană favorabilă, cel mai înverșunat dușman al ierarhului.

Depus pe nedrept şi exilat

Aceasta s-a aliat cu toți cei nemulțumiți de Ioan și cu Episcopul Alexandriei, invitat la Constantinopol să dea anumite explicații referitoare la tensiunile dintre el și călugării din Nitria. În loc să vină în capitală cu concursul Eudoxiei, Teofil a făcut un sinod la Stejar, un cartier al Calcedonului, unde, pentru acuzații cu totul aberante, Episcopul Ioan a fost depus din scaun în anul 403. Împăratul a emis decretul de deportare a Sfântului Ioan în Bytinia, revocat urgent din cauza revoltei populației. Între timp, episcopul a criticat serbările exagerate care s-au organizat cu ocazia dezvelirii unei statui a împărătesei. Conflictul cu Curtea imperială a reizbucnit. Cu ocazia Paștilor din anul 404, Sfântului Ioan i s-a interzis să slujească în vreo biserică, iar în 9 iunie, cinci zile după Rusalii, un notar i-a adus la cu­noștință că trebuia să părăsească imediat capitala. A fost exilat la Cucuzum, în Armenia de Sud. La scurtă vreme, a murit și împărăteasa Eudoxia.

Foarte multă lume din capitală și din Siria venea să-l consoleze. Deranjat de popularitatea sfântului, împăratul Arcadie a ordonat mutarea lui la Pytus, o localitate semisălbatică de la extremitatea orientală a Mării Negre. În ciuda faptului că era bolnav, soldații l-au obligat să meargă până la extenuare. S-a stins din viață în ziua de 14 septembrie 407, la Comana, în drum spre locul exilului. Moartea sfântului a dus la revolte în capitală și în alte zone ale imperiului și la proteste, chiar la Roma, dar și la represalii din partea autorităților civile și bisericești. În luna mai a anului 408, împăratul murea la vârsta de 33 de ani.

Fostul Episcop al Constantinopolului a fost venerat ca sfânt încă din timpul vieții sale. La scurtă vreme după trecerea sa la cele veșnice, memoria i-a fost reabilitată, prin introducerea numelui său în dipticele Bisericii. Moaștele sale au fost aduse la Constantinopol în 438, de fiul lui Arcadie, Teodosie cel tânăr.

Sfântul Ioan a fost cel mai mare orator din Biserica Orientală. A scris enorm. Toate operele sale, prin excelență exegetice, sunt marcate de un profund caracter moral. Vorbindu-ne la curs despre el ­cândva, pr. prof. Dumitru Fecioru ne spunea: „Dacă citești opera Sfântului Ioan Gură de Aur, nu mai este nevoie să citești altă carte de teologie”.

Ca și ceilalți doi ierarhi, Sfântul Ioan a fost un mare teolog și dascăl al creștinătății, mare ascet și mare rugător. De la el păstrăm una dintre cele trei Sfinte Liturghii, în uz în Biserica Ortodoxă. Din vremea împăratului Alexe Comnenul, pe la anul 1100, cei Trei Ierarhi sunt serbați împreună în ziua de 30 ianuarie a fiecărui an.

Propunându-mi să scriu despre Sfinții Trei Ierarhi, nu am deloc pretenția că am adus ceva nou, spre mai buna cunoaștere a acestora. Ceea ce mi-aș dori este să provoc interesul celor care vor citi aceste rânduri să încerce o mai bună cunoaștere a vieților și a operelor acestor sfinți, spre a percepe mesajul pe care ei l-au dat lumii, încât să nu ne fie învățători de la distanță, ci vii (cum sunt în Împărăția lui Dumnezeu) și foarte concreți chiar și în Biserica de azi.

Sfinții Trei Ierarhi se aseamănă în multe, se și disting unul de altul prin darurile și virtuțile pe care fiecare le-a avut. Dar ceea ce-i unește sunt credința dreaptă pe care au avut-o și au mărturisit-o cu înaltă competență și angajarea totală în exercitarea responsa­bilităților sacerdotale și de arhipăstori. Din acest punct de vedere s-au asemănat perfect unul cu altul și s-au întâlnit în sfințenia de care s-au învrednicit și în care au rămas contemporani, între ei și cu toți sfinții Bisericii, de dinaintea lor și de după trecerea lor prin istorie.

Citeşte mai multe despre:   Sfinții Trei Ierarhi