Sighişoara - „perla Transilvaniei“ de odinioară

Şi astăzi, cetatea medievală de la Sighişoara este considerată ca fiind una dintre cele mai frumoase cetăţi locuite din Europa. Şighişoara, Schässburg, Segesvar (după limbile care se vorbeau aici), „perla Transivaniei“ de odinioară, îşi înalţă spre cer falnicele turnuri, de pe colina care domină cel mai important defileu de pe cursul Târnavei Mari.

Potrivit tradiţiei, Sighişoara a fost întemeiată la 1191, însă a fost menţionată documentar în 1280, sub numele de „Castrum sex“, apoi cu termenul german Schespurch (1298). A fost construită de coloniştii germani (saşii) aduşi în Transilvania pentru paza vechilor frontiere ale regatului maghiar, în secolele XII-XIII după Hristos.

Fiecare breaslă era responsabilă pentru un turn de apărare

Aici au convieţuit sute de ani în înţelegere saşi, români, maghiari, ţigani, evrei şi alte naţionalităţi, care s-au ajutat reciproc, dând naştere unei comunităţi multiculturale.

Prima cetate, menţionată la 1280, a fost ridicată pe platoul superior, cel spre apus, al dealului de astăzi al cetăţii, servind ca refugiu pentru locuitorii unei aşezări de la poalele dealului.

În secolul al XIV-lea, pe platoul inferior al dealului, cel dinspre răsărit, s-au stabilit mai mulţi meşteşugari, care, la 1376, erau organizaţi în bresle.

Munca de bază a sighişorenilor de la începuturi era, aşadar, meşteşugăritul, dar şi comerţul. În a-fara organizării muncii lor, breslele aveau datoria de a apăra oraşul.

Fiecare breaslă era responsabilă pentru un turn de apărare, întreţinându-l şi apărâdu-l.

După cum citim pe pagina oficială a municipiului Sighişoara, prosperitatea economică a meşteşugarilor şi negustorilor sighişoreni era evidentă, avându-se în vedere marile resurse financiare care se presupun că ar fi fost necesare pentru a ridica în secolele al XIV-lea şi al XV-lea, un puternic sistem defensiv, care a impus Sighişoara ca pe una dintre cele mai greu de cucerit cetăţi ale vremii, din Transilvania.

Nouă turnuri au rezistat timpului

Centura de fortificaţii era, de fapt, un zid din piatră, lung de 930 de metri şi înalt de 4 metri, ce se desfăşura pe ambele platouri ale dealului. La înălţimea de 2 metri a zidului era construit un drum de strajă pentru arcaşi. Crenelurile aveau o deschidere largă, pentru a permite folosirea arcului şi a arbaletei(cf. DEX: armă de aruncat săgeţi sau proiectile, asemănătoare cu un arc, folosită în trecut).

În secolul al XV-lea, odată cu răspândirea armelor de foc, zidul a fost înălţat cu încă 3-4 metri, iar crenelurile au fost înlocuite cu goluri de tragere înguste, orientate în jos, pentru a le permite apărătorilor să tragă asupra asediatorilor. Pentru aceste modificări s-a folosit, pe lângă piatră, şi cărămidă.

În secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, zidurile centurii de fortificaţie au fost din nou întărite, unele porţiuni fiind chiar supraînălţate, până la 14-15 metri.

În interior, de-a lungul zidului s-a amenajat un drum de strajă, ale cărui contraforturi puternice şi console din piatră se mai văd şi astăzi. Pentru a lărgi punctul de observaţie şi de tragere, de-a lungul centurii de apărare au fost edificate 14 turnuri, menite să întărească sistemul defensiv. Turnurile şi porţiunile de zid de la un turn la altul au fost întreţinute şi apărate de membrii breslelor cetăţii. Astăzi, se păstrează aproape în întregime centura de fortificaţie, precum şi nouă turnuri, care au rezistat timpului. Aceste turnuri au rămas în istorie de la numele breslelor care le întreţineu, ca: Turnul Cositorarilor; Turnul Măcelarilor; Turnul Cizmarilor; Turnul Croitorilor; Turnul Cojocarilor; Turnul Fierarilor; Turnul Frânghierilor; Turnul Tăbăcarilor; Turnul cu ceas.

Depozitele de muniţii, arhiva şi trezoreria oraşului în Turnul cu ceas

Construit în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, Turnul cu ceas, un paralelipiped vertical gingantic, a dobândit actuala înfăţişare la sfârşitul secolului al XVI-lea. Acoperişul turnului, clopotele, statuietele şi mecanismul ceasului, unic pe atunci în Transilvania, au căzut pradă groaznicului incendiu din anul 1676. Dar în anul 1677, atât „Poarta Principală“, cât şi acoperişul turnului au fost refăcute.

Turnul are înălţimea actuală din anul 1804 şi măsoară 39,5 metri. Ferestrele mici, golurile de tragere şi gurile de păcură ce străpung faţadele Turnului cu ceas serveau celor 29 de apărători ai acestui post.

Aceşti apărători aveau în grija lor, pe lângă turn, în care se aflau depozitele de muniţii, arhiva şi trezoreria oraşului, şi pe „părinţii oraşului“ (Sfatul oraşului) care, până în 1556, au avut sediul la primul etaj al turnului. În anul 1899, în încăperile Turnului cu ceas, Muzeul de istorie al oraşului a amenajat unicul muzeu din ţară care redă evoluţia meşteşugarilor din Sighişoara, implicit din întreaga Transilvanie.

La nivelul ultimului etaj, turnul este înconjurat de o galerie de lemn, de unde, în trecut, în zilele de sărbătoare, orchestra oraşului interpreta muzica mult gustată de locuitori.

Repere în istoria cetăţii

La începutul sec. al XV-lea, Sighişoara l-a susţinut pe principele Munteniei, între anii 1431-1435, pentru a pregăti ocuparea tronului Ţării Româneşti. Aici a bătut o monedă proprie, ce a circulat pe tot teritoriul Transilvaniei.

În 1511, în cetatea Sighişoara avea loc una dintre cele mai puternice răscoale din istoria sa, când meşteşugarii, sărăcimea oraşului s-au răsculat împotriva bogătaşilor.

Potrivit site-ului cetăţii, cu zeci de decenii în urmă, la Sighişoara s-a întrunit Dieta Transilvaniei, pentru a-l alege ca principe pe Gheorghe Rackozi I, permanent aliat al domnilor români din Ţara Românească şi Moldova.

Sighişoara a cunoscut o perioadă de glorie, devenind un important centru cultural. Sculptori, pictori veniţi din sudul Germaniei, din Austria, alături de personalităţi marcante autohtone, ca Elias Nicolai, au contribuit la înflorirea oraşului în acele timpuri.

În secolul al XVII-lea, Sighişoara trecea printr-o perioadă grea, în analele cetăţii fiind consemnate asedii, foamete, jafuri şi epidemii de ciumă, inundaţii mari, cutremure şi incendii pustiitoare.