Sinodul apostolic de la Ierusalim şi neamurile

La finalul primei călătorii misionare, din oraşul Perga Pamfiliei, după ce au vizitat din nou comunităţile formate şi puse sub ascultarea faţă de un bătrân - prezbiter, Apostolii Pavel şi Barnaba călătoresc cu vaporul până în Antiohia Siriei, de unde au plecat în această expediţie misionară. În Antiohia, ei prezintă Bisericii locale ce a făcut Dumnezeu prin ei pentru întărirea credinţei iudeilor şi a păgânilor convertiţi în oraşele pe unde au trecut. 

Câteva luni mai târziu (Fapte cap. 15), în anul 49, un grup de farisei din Ierusalim, convertiţi la creştinism, sosesc în Antiohia şi încep să îi înveţe pe creştinii proveniţi dintre păgâni, care cred că Iisus este Mesia al evreilor, că trebuie să fie circumcişi şi să ţină linia morală iudaică din Levitic (cap. 7-24).

Pavel, evreu vorbitor de limba greacă, în mod puternic combate viziunea pur fariseică a iudeilor convertiţi, aşa că el şi Barnaba sunt chemaţi la Ierusalim să prezinte rezultatul  misiunii lor către evreii şi păgânii din Galatia. Cei doi misionari călătoresc spre Ierusalim prin Fenicia şi Samaria. Cu ei este şi un creştin, convertit dintre păgâni, Tit (Galateni 1, 2), care probabil a fost o mărturie concretă privind chemarea pe care Dumnezeu o face păgânilor.

Miza disensiunilor

Pentru început, trebuie să vedem care este miza acestor discuţii şi hotărâri care trebuiau luate de Apostoli în privinţa coexistenţei în Biserică a creştinilor evrei şi a celor proveniţi dintre păgâni - neamurile. Tema principală era Legea veche a evreilor care era considerată „bună” de orice evreu şi permanent valabilă chiar dacă aceştia deveneau creştini. În concepţia creştinilor iudei, Iisus era Mesia prezis în Vechiul Testament, şi Legea veche i-a pregătit pe ei pentru a-L primi pe Iisus Mesia şi a crede în El. Prin urmare, pentru ei, Legea era în continuare valabilă, şi în esenţă aveau dreptate, pentru că Hristos nu abolise Legea veche. În această privinţă, Biserica, numită noua cale, era o continuare şi o completare a iudaismului celui de-al doilea Templu.

Problema apare odată cu primirea păgânilor în Biserică, cu convertirea lor. În iudaism nu exista conceptul de convertire a păgânilor, ci aceştia erau acceptaţi în sinagogă atât timp cât se circumcideau, credeau în Dumnezeul evreilor şi ţineau poruncile Legii vechi. Aceşti simpatizanţi ai iudaismului erau numiţi fie prozeliţi, fie „temători de Dumnezeu” în Noul Testament, îndeosebi în Faptele Apostolilor.

Separaţia la Cina Domnului

Revenind la evrei, identitatea lor de popor ales era circumciderea - tăierea împrejur, consumarea cultică a mielului pascal, şi toate celelalte reglementări ale codului moral de la Levitic cap. 7-24. Aceste reglementări constituiau pentru ei o problemă de viaţă şi de moarte, pentru că respectarea poruncilor le garanta că nu vor muri sau nu vor fi nimiciţi în prezenţa copleşitoare a lui Dumnezeu. Spre exemplu, evreii considerau că dacă un nonevreu, necircumcis, mănâncă mielul pascal sau participă la cultul de la Templu va muri imediat. Legea veche le garanta iudeilor că nu vor muri în săvârşirea cultului, în prezenţa lui Iahwe. Această idee este ilustrată chiar de Pavel în 1 Corinteni cap. 11, unde se vorbeşte despre Cina Domnului, care era constituită din Euharistia - frângerea pâinii şi masa - agapa de după. Pavel vorbeşte de condiţiile în care un creştin trebuie să mănânce Cina Domnului pentru a nu muri. 

Mutând această percepţie în Biserică, fariseii convertiţi, sau în general iudeii evlavioşi care deveniseră creştini, considerau că Euharistia, „noul miel pascal” - Paştile cele noi, aşa cum avem şi noi păstrat în Tradiţie, trebuie consumată numai de creştinii care ţin şi Legea veche, şi cereau ca păgânii să ţină Legea care le garanta că nu vor muri atunci când vor fi în prezenţa lui Iahwe. Această viziune, pe care şi unii dintre Apostoli probabil că o aveau, făcea ca preoţia în Biserică, ilustrată de acei prezbiteri amintiţi, să fie acordată exclusiv iudeilor convertiţi. Iar în unele situaţii (cf. Galateni cap. 1-2), se vede că creştinii iudei refuză să participe la Cina Domnului cu păgânii convertiţi. Această separaţie se baza şi pe faptul că creştinii iudei nu se depărtaseră încă de sinagogă, de cultul iudaic, ci îl practicau în continuare. Ei încă respectau sabatul, sărbătorile, iar în cadrul cultului iudaic ei erau separaţi de „temătorii de Dumnezeu”, de nonevrei, iar creştinii dintre păgâni erau excluşi total de la tot ceea ce însemna cultul iudaic, sărbători, ţinerea sabatului, consumarea mielului pascal etc. Este de înţeles de ce, atunci când se reuneau pentru Euharistie duminica, în prima zi a săptămânii, creştinii iudei voiau să păstreze aceeaşi separaţie cultică faţă de păgânii convertiţi. Pe de altă parte, avem şi natura sacrificială a Euharistiei, pe care iudeii o vedeau ca o jertfă adusă lui Iahwe, asemănătoare cu mielul pascal, jertfă care trebuia adusă într-o anumită stare de curăţie cultică care rezulta din respectarea rânduielilor din Vechiul Testament.

Provocarea pe umerii Apostolilor

Sinodul apostolic din Ierusalim are loc undeva în anii 49-50. Pavel şi Barnaba se deplasează din Antiohia în Ierusalim şi le prezintă Apostolilor rezultatul lucrării lor evanghelizatoare din Galatia. Apostolul Petru ia cuvântul şi le prezintă membrilor acestei adunări adevărul că Dumnezeu a vărsat Duhul Sfânt asupra neamurilor - „dându-le Duhul Sfânt, ca şi nouă” (v. 8). Această mărturisire este deosebit de importantă, şi se referă în mod special la cazul lui Corneliu şi al familiei sale, care păgâni fiind au primit Duhul Sfânt în timp ce Petru le predica Evanghelia. Probabil că acest model s-a repetat în multe situaţii. Se arată că Dumnezeu îi curăţeşte astfel pe păgâni, prin Duhul Sfânt, pentru a fi capabili să stea în prezenţa lui Iahwe, să consume Cina Domnului - Paştile noi, şi să nu moară, lucru pe care fariseii îl credeau despre păgânii convertiţi. În al doilea rând, vărsarea universală a Duhului Sfânt arăta că nu este nici o deosebire între păgânii convertiţi şi iudeii creştini, ci ambele ramuri ale Bisericii constituie un unic popor al lui Dumnezeu. În această privinţă, Apostolii recurg la o interpretare mesianică, hristologică, a istoriei vechi-testamentare. Ei ajung la concluzia că pentru acest nou popor al lui Dumnezeu trebuie să existe o bază comună, anumite reglementări pe care toţi trebuie să le ţină, şi astfel merg în istorie mai înainte de Moise şi Avraam, ajungând la Noe, părintele neamului omenesc după potopul biblic.

Baza comună

Ei aleg 4 porunci noahitice, destul de generale, pe care membrii Bisericii proveniţi dintre neamuri trebuie să le ţină: trebuie să se ferească de desfrâu, şi aici aveau în vedere prostituţia cultică ce se făcea la templele păgâne; de întinările idolilor, nu trebuiau să participe la jertfele păgâne şi să consume carnea şi alimentele jertfite; să nu consume animale sugrumate şi nici sânge. Trebuie amintit că, deşi aceste reglementări erau comune, iudeii creştini nu erau scutiţi de ţinerea Torei. Aceştia, în virtutea circumciderii, ţineau pe mai departe codul curăţiei de la Levitic cap. 7-24, şi toate reglementările vechi-testamentare. Sinodul hotărăşte doar ce anume să ţină din Legea veche păgânii convertiţi. Încă nu se realizase unitatea dorită de Pavel. La final, Apostolii Iacob (ruda Domnului), Petru şi Ioan sunt rânduiţi să ducă pe mai departe Evanghelia către iudei, în timp ce Pavel şi Barnaba trebuie să se concentreze în propovăduirea credinţei către nea­muri (cf. Galateni cap. 2). Istoria ne dovedeşte că această hotărâre sau rânduire a Sinodului nu a fost valabilă, pentru că Apostolii, aproape toţi, vor vesti Evanghelia către păgâni, către neamuri.