Învierea lui Hristos este punctul central al istoriei mântuirii, fiindcă prin aceasta Mântuitorul restaurează omul şi întreaga creaţie, aducându-i la maxima apropiere de Dumnezeu. Plină de simboluri, icoana Coborârii la iad a Domnului Îl arată pe Iisus făcându-Şi drum prin învelişul pământului, călcând în picioare porţile iadului, peste care Se înalţă, şi ridicându-l pe Adam din osânda neascultării. Coborârea la iad poartă în sine începutul înălţării omului, pentru care moartea fizică devine doar o trecere, o cale de acces spre viaţa cea nouă, veşnică.
Una dintre cele mai vechi reprezentări legate de Învierea lui Hristos este cea în care Apostolul Toma vede şi atinge rănile Mântuitorului ridicat din morţi, devenind un martor important al biruinţei hristice.
Apoi, scene reprezentând femeile de la mormânt datează încă din secolul al IV-lea. Pe sarcofagele romane din acelaşi secol, o cruce cu o coroană de flori şi o monogramă HR erau folosite pentru a simboliza Învierea, având reprezentaţi alături soldaţi dormind.
Istoricul iconografic al Învierii
Dintre formele timpurii de ilustrare a Învierii, cele cu femeile la mormânt şi cele cu Hristos şi Toma rămân şi astăzi o temă folosită des în arta Bisericii Ortodoxe. În schimb, tema principală folosită acum în icoanele de Paşti este alta.
Icoana obişnuită de Paşti e cunoscută sub numele de „Anastasis“ (termenul grec pentru „Înviere“), reprezentându-L pe Hristos biruitor asupra iadului, a morţii şi luându-l cu El pe Adam. Motivul anastasis a început să fie folosit mai des în icoane într-o perioadă în care exista un interes crescând pentru mijloacele de reprezentare a lui Hristos în momentele morţii şi Învierii Sale.
Schimbările care s-au produs de-a lungul timpului s-au legat de modul în care era Iisus pictat pe cruce şi scena în care El îl scoate pe Adam din iad.
În secolul al IX-lea şi al X-lea, scena Învierii devine din ce în ce mai mult evocată în picturi şi alte forme de reprezentare vizuală a Învierii. Începând cu secolul al X-lea, Ioan Botezătorul, regele David şi regele Solomon încep să apară în aceste icoane, iar pe parcursul secolelor următoare vor apărea şi alte personaje, precum Abel şi Samuel.
Variaţiile reprezentării iadului sunt, de asemenea, interesante. Porţi rupte, lacăte, bare, încuietori şi chei sau îngeri care îl păzesc pe diavol sunt tot atâtea simboluri ale răului care sechestrează, oprind accesul la lumină. Reticenţele de a reprezenta prea detaliat sau a pune prea mare accent pe imaginea iadului se simt pentru că partea superioară a icoanei, cu Iisus Care îl salvează pe Adam din rai, trebuie să se afle în centrul atenţiei.
Pogorârea la iad, semnul puterii lui Hristos
Sfântul Ioan Damaschinul, autorul Canonului Paştilor, scrie că: „Deşi Hristos a murit ca un om, iar sufletul Său S-a desprins din preacuratul Său trup, dumnezeirea Lui a rămas nedespărţită de amândouă, adică atât de trup, cât şi de suflet“. Acesta este motivul pentru care Hristos apare în iad nu în postura smerită, de rob, ci de Stăpân al vieţii şi al morţii, Biruitor al iadului, Izbăvitor al celor aflaţi aici. Şi veşmintele lui Hristos sunt diferite de cele purtate cât a vieţuit pe pământ. Nuanţa de galben-auriu simbolizează lumina slavei Celui Care este Lumina lumii. Poziţia corpului Mântuitorului stând deasupra uşilor sfărâmate ale infernului diferă de la un iconar la altul. În unele lucrări, Hristos este înfăţişat cu pas îndrăzneţ, vioi, sugerând aproape o grabă de a coborî în tenebre, pentru a-l salva pe Adam. În alte icoane, mai ales cele ruseşti, Iisus Se apleacă pentru a-l ridica pe părintele omenirii, aflat în genunchi împreună cu Eva. Icoana rusească este una care inspiră calm, linişte. Hristos este Stăpânul absolut, nu are de cine să se teamă. El priveşte cu duioşie la faţa lui Adam, care imploră iertare. Chipul lui, obosit de atâta aşteptare, se luminează la privirea Creatorului său.
Moise şi Sfântul Ioan Botezătorul arată celor din iad pe Cel proorocit de ei
Unul dintre exemplele cele mai bune de reprezentare a Învierii sunt icoanele ruseşti anonime din secolul al XV-lea. Nu există nici o îndoială privind ideea centrală redată în această operă: Iisus a coborât chiar în iad pentru a-l aduce pe Adam la El.
Hristos nu e reprezentat ca o victimă a morţii şi a răului, ci ca biruitorul Fiu al lui Dumnezeu, înveşmântat în slavă, Care prin moartea Lui a învins moartea lui Adam şi i-a eliberat pe cei care au fost ţinuţi prizonieri în iad. Icoana transmite ideea că Hristos a venit în salvarea lui Adam: hainele ocru-aurii ale Mântuitorului se desfăşoară în spatele Său în timp ce Se apleacă spre Adam; El apucă mâna dreaptă a lui Adam, ale cărui braţe sunt întinse pentru a-L întâmpina pe Răscumpărător.
Prin apariţia Sa în iad, Hristos deplasează spaţiul teofanic de la nivelul superior la cel inferior. Transfigurarea nu are loc pe un munte, punct de contact cu cerul, nici în partea de sus a icoanei, ci în jos. Ruptura de nivel între cer, pământ şi iad este consumată, totul este acum „deschis“.
În spatele lui Hristos e pictată ceea ce se numeşte o „mandorlă“ circulară, care este simbolul prezenţei divine inefabile şi este folosită şi în alte icoane, cum ar fi cea a Schimbării la Faţă. Cercul exterior al acestui simbol este albastru, cercul următor mai apropiat de interior are nuanţe albastre-verzui, iar peste cercul din centru, mai întunecat, linii aurii ce strălucesc din dreapta sugerează primele raze de lumină ale Învierii, şi chiar spre această parte, Mântuitorul îl trage pe Adam. Întunericul iadului a fost invadat de lumină, iar nuanţa de ocru a hainelor lui Adam reprezintă veşmintele slavei, ca o aluzie la noua viaţă spre care a fost ridicat.
În spatele lui Adam stau regele Solomon şi regele David, îmbrăcaţi în veşminte împărăteşti, cu coroană pe cap, strămoşi şi profeţi ai Mântuitorului. Ei Îl recunosc pe Hristos, arătând tuturor pe Cel despre Care profeţiseră şi a Cărui venire o vestiseră. În spatele lui Solomon îl putem vedea pe Ioan Botezătorul. Acesta este Înaintemergătorul care a pregătit calea Domnului, L-a precedat cu o moarte de martir şi a intrat înaintea Sa în iad, în acelaşi fel în care botezul său cu apă l-a precedat pe cel cu Duh Sfânt al lui Iisus.
Paştile lui Hristos, exodul din moarte spre viaţă
În dreapta, Eva îngenunchează cu mâinile ridicate în semn de rugăciune şi se uită atent spre Hristos; este îmbrăcată cu veşminte de un roşu aprins şi pare să împărtăşească împreună cu Adam libertatea pe care Iisus a adus-o lumii din iad. Eva este reprezentată într-un stil care aduce aminte prin postură şi îmbrăcăminte de Maica Domnului; de altfel, se cuvenea ca „maica omenirii“ să evoce figura celei care e mama Dumnezeului Întrupat, a noii omeniri care ia viaţă prin Hristos.
În spatele Evei este reprezentat Moise, cu Tablele Legii; ieşirea din Egipt şi promisiunea lui Dumnezeu asociate cu acest personaj biblic şi-au găsit împlinirea în acest nou exod din iad şi moarte. În spatele lui Moise pot fi observate alte personaje cunoscute din Biblie, care aşteaptă eliberarea din iad. Prezenţa profeţilor pare să vină de la sine. Ei au fost cei dintâi care au aşteptat şi vestit Învierea. Moise este reprezentantul primului Legământ şi martor al primului Paşti.
La picioarele lui Hristos, porţile iadului au fost rupte, iar personificarea răului apare în întunericul adâncului. Nuanţele închise folosite pentru pictarea iadului aduc aminte de peştera din icoanele Naşterii Domnului, a Învierii lui Lazăr şi a Răstignirii.
În partea superioară a icoanei, cele două vârfuri de piatră arată că „pământul s-a cutremurat şi pietrele s-au despicat“ (Matei 27, 51) în momentul morţii lui Hristos. Pe de altă parte, stâncile simbolizează cosmosul întreg şi reflectă lumina ieşită din adâncurile pământului. Lumea văzută şi nevăzută participă la Învierea Domnului.
Despicarea pietrelor din icoana Învierii pare să amintească de despărţirea apelor Mării Roşii din Vechiul Testament, când poporul lui Israel a plecat din sclavia Egiptului spre libertatea pământului făgăduinţei. Prin fiecare dintre aceste două evenimente biblice, Dumnezeu pregăteşte o cale de trecere spre libertate pentru poporul său. Trecerea (Paştile) Mării Roşii reprezintă sfârşitul tiraniei lui Faraon, aşa cum Sfânta Înviere a lui Hristos marchează omorârea morţii, a păcatului şi dobândirea vieţii celei noi.
