Nenumărate sunt căile prin care mucenicii au biruit lumea şi cele din urmă curse ale diavolului şi au câştigat Împărăţia cerurilor. Au sfinţit timpul vieţii lor cu rugăciunea, au trăit în bunăcuviinţă şi pace, iar în vreme de prigoană nu s-au spăimântat, ci s-au întărit şi au mărturisit cu bărbăţie pe Dumnezeu. Au suferit chinuri inimaginabile de la oamenii cei mai întunecaţi în faţa părinţilor şi a rudelor, şi a celor care îi iubeau. După moartea lor au fost cinstiţi şi creştinii mărturisesc că ajutorul lor îi apără şi îi călăuzeşte până la sfârşitul veacurilor.
De ce oamenii cei mai buni sfârşesc cel mai cumplit şi cum poţi lupta cu răutatea lor neostoită?, sunt întrebări pe care oricine le pune atunci când află de martiriul şi de moartea Sfinţilor 40 de Mucenici din Sevastia Armeniei. În anul 320, pe vremea împăratului Liciniu, cu câţiva ani înainte de Sinodul I Ecumenic, creştinii, deşi eliberaţi de binecredinciosul împărat Constantin, trăiau luptele din urmă ale păgânilor.
În acea vreme, Armenia era condusă de Agricolae, care îi vâna pe creştini şi îi chinuia prin cele mai negândite mijloace, că mulţi spuneau că diavolul era sfătuitorul lui. În timpul patimilor, Sfinţii Martiri au văzut un şarpe care îi şoptea tot timpul lui Agricolae ce să facă cu creştinii. Agricolae a prins 40 de soldaţi creştini care slujiseră până atunci în armata imperiului. Între ei Chirion, Candid şi Damnos cunoşteau Sfintele Scripturi şi multe cuvinte dumnezeieşti.
Refuzul compromisului
Agricolae le-a poruncit: "Precum în războaie aţi fost cu un suflet şi cu un cuget şi v-aţi arătat vitejia voastră, tot aşa şi acum, cu un cuget şi un suflet, să arătaţi supunerea voastră la împărăteştile legi şi să jertfiţi zeilor de voie". Sfinţii au acceptat de bunăvoie calvarul chinurilor, spunând lui Agricolae: "Dacă pentru împăratul cel pământesc ne-am luptat în războaie şi am biruit pe vrăjmaşi, precum singur mărturiseşti, ticălosule, cu atât mai vârtos ne vom nevoi pentru Împăratul Cel fără de moarte şi vom birui a ta răutate şi al tău vicleşug". Au fost aruncaţi în temniţă, unde frigul, întunericul şi singurătatea trebuia să le schimbe mintea şi purtarea, să le biruie tăria şi credinţa. Erau anchetaţi pe rând, bătuţi, iarăşi anchetaţi. Minţiţi că unul dintre ei a cedat şi a jertfit idolilor. Apoi nimic nu se mai întâmpla, după care procedura era luată de la capăt.
În temniţă, sfinţii şi-au plecat genunchii la rugăciune şi ziceau către Dumnezeu: "Scoate-ne pe noi, Doamne, din ispită şi din smintelile celor ce lucrează fărădelegea". Iar după ce se însera, cântau psalmi. În cântare începeau stihurile Chirion, iar Candid şi Domnos, împreună cu ceilalţi, după Chirion, repetau stihurile. La miezul nopţii li s-a arătat Domnul, zicându-le: "Bun este începutul nevoinţei voastre, dar cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui". Glasul Domnului toţi l-au auzit şi s-au înspăimântat, apoi s-au bucurat şi n-au dormit până a doua zi.
Sfinţii aruncaţi în mijlocul iezerului
După şapte zile de temniţă, sfinţii au fost judecaţi iarăşi cu şi mai multă ură, pentru că, văzând Agricolae neînduplecarea lor, a poruncit să fie bătuţi cu pietre, dar pietrele aruncate spre ei se întorceau spre cei care le aruncau. Atunci a fost pregătit cel din urmă chin pentru Sfinţii Mucenici. Au fost legaţi şi duşi în mijlocul unui iezer. Când pătimeau acestea era iarnă, fiind un ger cumplit şi vânt puternic. I-au băgat dezbrăcaţi în mijlocul iezerului şi împrejur au pus ostaşi. Şi au pus în marginea iezerului o baie caldă, făcută pentru ca vreunul din mucenici, slăbind de ger şi voind să se închine la idoli, să iasă din apă şi să se încălzească şi să trăiască. Sosind ceasul nopţii şi gerul întărindu-se mai cumplit, trupurile sfinţilor îngheţau de ger. Atunci, unul dintre ei, neputând să rabde, s-a despărţit din sfânta ceată şi a alergat la baia caldă. Când şi-a atins piciorul de prag, abia simţind căldura, îndată a căzut mort. Sfinţii, dacă au văzut pe fugar plecând de la dânşii, au strigat către Dumnezeu într-un glas: "Au doară în râuri Te vei mânia, Doamne? Pentru că cel ce a căzut de la noi ca apa s-a vărsat şi toate oasele i s-au risipit, iar noi nu ne vom depărta de la Tine, căci ne vei învia şi numele Tău vom chema". Atunci o lumină se ivi deasupra lacului şi cununi de aur erau deasupra capetelor mucenicilor. Un soldat, trezindu-se şi văzând priveliştea, se aruncă şi el în apă, spunând că este creştin, pentru a plini numărul ucenicilor, căci unul plecase dintre ei. Apa din iezer se încălzi de la lumina din cer şi sfinţii au fost găsiţi nevătămaţi în zori.
O mamă îşi duce fiul la moarte
Diavolul, biruit şi ruşinat, s-a prefăcut în asemănare de om şi, tânguindu-se, striga: "Vai mie, sunt biruit de bărbaţii aceştia şi acum sunt la toţi de râs şi de ocară, că n-am avut prieteni şi slugi de un suflet ca să nu fi fost biruit! Să întorc inima slujitorilor mei şi să ardă trupurile sfinţilor şi să le arunce în râu ca nici moaştele lor să nu rămână". Prigonitorii i-au scos din iezer şi le-au zdrobit fluierele picioarelor. Şi era Meliton, unul dintre ei, foarte tânăr, iar mama lui, venind acolo, îl îmbărbăta prin cuvinte să rabde chinurile până la sfârşit. Iar dacă au murit toţi, au fost puşi într-un car şi duşi să fie arşi, dar Meliton încă mai răsufla, iar oastaşii nu l-au luat. Atunci mama lui l-a luat în braţe şi l-a dus în urma carului pentru a nu fi despărţit de ceilalţi, iar pe drum şi Meliton a murit în braţele mamei lui. Trupurile sfinţilor au fost arse şi oasele aruncate în lac, dar creştinii le-au adunat şi au fost de atunci răspândite în multe biserici şi creştinii le-au cinstit cu evlavie. Numele sfinţilor erau: Chirion, Candid, Domnos, Isihie, Ieraclie, Smaragd, Valent, Vivian, Evnichie, Claudie, Prisc, Teodul, Eutihie, Ioan, Xantie, Ilian, Sisinie, Aghie, Aetie, Flavie, Acachie, Ecdit, Lisimah, Alexandru, Ilie, Leontie, Gorgonie, Teofil, Dometian, Gaie, Atanasie, Chiril, Sacherdon, Nicolae, Valerie, Filoctimon, Severian, Hudion, Meliton şi Aglaie.
Testamentul Sfinţilor 40 de Mucenici
Tradiţia păstrează şi testamentul Sfinţilor 40 de Mucenici care a fost dictat de aceştia atunci când erau în lac Sfântului Meletie, episcopul Antiohiei. "Aşadar, să vă depărtaţi de orice poftă şi rătăcire lumească. Căci mărirea lumii este înşelătoare şi neputincioasă, înfloreşte pentru puţin şi îndată se veştejeşte ca iarba grădinii. Primind sfârşitul mai repede ca începutul. Mergeţi mai degrabă la iubitorul de oameni Dumnezeu, care dăruieşte bogăţie neîmpuţinată celor ce aleargă la El şi dă ca răsplată viaţa veşnică celor ce cred în El. Timpul acesta este folositor celor ce voiesc să se mântuiască, oferind prilejul potrivit pentru pocăinţă, pentru practicarea adevăratei vieţuiri celor ce nu amână nimic pentru viitor. Căci schimbarea vieţii este neprevăzută. Şi chiar de ai cunoaşte-o, vezi ceea ce este de folos şi arată în modul acesta curăţia credinţei, pentru ca prin aceasta să ştergi urma păcatelor făptuite mai Înainte. Căci în starea în care te voi găsi, zice Domnul, în aceea te voi şi judeca. Sârguiţi-vă, deci, să fiţi fără greşeală în poruncile lui Hristos, ca să scăpaţi de focul cel nestins şi veşnic. Căci glasul cel dumnezeiesc strigă: "Timpul s-a scurtat". Mai presus de toate, cinstiţi iubirea, căci numai ea singură respectă datoria iubirii frăţeşti şi se supune legii lui Dumnezeu. Căci prin fratele cel văzut se cinsteşte Dumnezeu Cel nevăzut."
În Bucureşti, părticele din moaştele Sfinţilor 40 de Mucenici din Sevastia se află la Mănăstirea Antim, la Schitul Darvari, la Biserica Icoanei, la Biserica Mihai Vodă, la Biserica Dichiu de pe Strada Icoanei şi la Biserica "Sfântul Alexie" de pe Calea Şerban Vodă.
